_

• « Inapoi
• Inainte »

n cele ce Ie marturiseste prin scris in acest cuvant, arata adancimea smereniei sale ; si inaintand, o prezenta spre invatatura celui ce a atins un anumit grad de desavarsire si s-a invrednicit de astfel de revelatii, imitand si in aceasta pe dumnezeiescul Pavel, care s-a declarat pe sine pacatos si nevrednic sa se numeasca Apostol
Ingaduie-mi, Hristoase, sa-Ti sarut picioarele !
Ingaduie-mi sa-Ti imbratisez mainile,
mainile care au zidit prin cuvant
mainile care au zidit toate fara sa oboseasca !
Ingaduie-mi sa ma satur fara saturare de acestea.
Ingaduie-mi sa vad fata Ta, Cuvinte
si sa ma bucur de frumusetea Ta negraita
si sa contemplu infatisarea Ta si sa ma desfatez de ea ;
infatisare negraita, infatisare nevazuta.
Ingaduie-mi totusi sa spun
lucrarile ei, dar nu fiinta !
Caci Tu esti intreg mai presus de fire,
mai presus de toata fiinta (creata),
Dumnezeul si Ziditorul meu.
Iar stralucirea slavei Tale dumnezeiesti
se face vazuta noua ca lumina simpla, ca lumina dulce,
se descopera ca lumina, se uneste intreaga,
cum socotesc, cu noi toti, robii tai,
E lumina vazuta duhovniceste de departe,
dar lumina aflata, totodata, inauntrul nostru.
E lumina care susura ca apa si arde ca focul,
in inima in care patrunde neindoielnic.
E lumina de care am cunoscut,
Mantuitorule, sufletul meu ticalos si smerit,
cuprins, aprins si mistuit !
Caci focul patrunzand in firea aschiilor uscate,
cum nu le va arde, cum nu le va mistui,
cum nu le va pricinui suferinte de neocolit ?
Totusi, o data ce l-ai aprins,
da-mi mie, Mantuitorule, puterea sa-l exprim.
Caci el imi arata chipul negrait al frumusetii negraite
si ma desfata cu ea si produce in mine
flacara de nesuportat a dorului.
Caci cum voi suporta, cum voi rabda, cum voi purta
si cum voi exprima aceasta mare minune,
savarsita in mine, risipitorul ?
Dar nu pot nici sa o tac, Dumnezeul meu
si sa acopar cu adancurile uitarii
faptele ce le-ai savarsit si le savarsesti in fiecare zi
cu cei ce te cauta mereu cu caldura
si alearga la Tine prin pocainta.
Caci nu voiesc, ca ascunzand talantul,
ca o sluga vicleana, sa fiu osandit cu dreptate,
ci descoperind aceasta minune
si faptele milei Tale, le spun tuturor
si Ie istorisesc prin scris generatiilor de dupa mine, Dumnezeul meu.
Ca afland marea mila a Ta,
pe care ai aratat-o si o arati fata de mine,
risipitorul de mai inainte, singurul cu totul, necurat,
cel ce a pacatuit mai mult ca toti,
sa nu sovaie nimeni, ci mai degraba sa doreasca,
si sa nu se teama, sa vina cu bucurie ;
sa nu-i fie frica, ci mai degraba sa indrazneasca
vazand oceanul, iubirii Tale de oameni,
sa alerge si sa cada la Tine si sa planga ;
si asa luand omul dezlegare de greselile lui,
sa zica intru sine, cu adevarat, Dumnezeul meu :
"Daca Ziditorul a avut mila
de acest atotrau si atotviclean si atotrisipitor,
care a pacatuit mai mult ca toti oamenii,
cum nu ma va milui si mai mult pe mine,
care am pacatuit cu oarecare retinere
si n-am calcat toate poruncile ?
Deci ca sa stie multimea pacatelor mele,
le spun aici, fara indoiala, nu toate, Cuvinte,
- caci sunt nenumarate, mai multe ca stelele,
mai multe ca picaturile ploii
si ca nisipul marii, ca multimea valurilor miscate de vant -
ci pe cele ce le poarta cartea constiintei
si Ie cuprind in memoria amintirii.
Pe celelalte numai Tu le stii numara.
M-am facut ucigas, auziti toti,
ca sa plangeti cu compatimire,
iar modul cum, l-am lasat de a-l spune,
ca sa nu lungesc cuvantul.
M-am facut, vai, adulter (desfranat) cu inima
si sodomit cu fapta si cu dorinta.
M-am facut si curvar, vrajitor si stricator de copii.
Am jurat si am jurat stramb,
am fost lacom, fur, mincinos,
nerusinat, rapitor, vai mie,
barfitor, urator de frati, foarte invidios,
iubitor de arginti, obraznic
si am savarsit orice alt fel de rautate.
deci, credeti-ma, vi le spun acestea ca adevarate
si nu din nascocire, nici din viclenie.
Deci cine, auzindu-le acestea, nu se va ingrozi
si nu se va minuna de indelunga Ta rabdare, Iubitorul de oameni ?
Cine nu se va inspaimanta si nu va zice :
Cum nu s-a crapat pamantul, refuzand sa poarte
pe spatele lui pe acest ticalos
si nu l-a aruncat de viu in iad ?
Cum de n-a cazut traznet de sus
si nu a nimicit pe acest calcator de porunci ?
Cum nu s-a scufundat cerul
si nu s-au stins soarele si stelele
peste cel ce le-a dispretuit astfel ?
O, ce mare e rabdarea Ta, Mantuitorule, se va spune,
si bunatatea si mila Ta !
Aceste fapte ale mele, prea ticalosul,
sunt cu adevarat mai presus de toata iertarea.
Tot cel ce le va auzi, va striga :
Cum l-a lasat pe acesta judecata viu ?
Cum fiind ea dreapta, l-a lasat sa fie
macar o clipa in pamantul celor drepti ?
Si daca ar socoti poate ca eu am scris minciuni,
da-i lui iertare, ca un indurator,
ca nu cunoaste indelunga Ta rabdare, Mantuitorule
si adancul fara fund al iubirii Tale de oameni ;
si, de aceea, auzind de nebunia faptelor mele,
a rostit cu dreptate aceasta judecata.
El spune : "Daca judecata l-a lasat pe acesta neosandit,
atunci nu va mai fi judecata".
Dar de fapt, tocmai pentru ca vei judeca,
arati acum o indelunga rabdare, Dumnezeul meu.
Caci voiesti mantuirea tuturor
si de aceea astepti pocainta lor,
pe cea prin fapte, din dreapta Ta rabdare.
Caci e propriu Celui drept sa nu loveasca pe cei ce cad,
ci mai degraba sa Ie intinda mana.
Aceasta facand-o Tu, Bunul Meu Stapan,
nu ne-ai parasit si nici nu ne vei parasi vreodata.
Viata e o lupta pentru toti oamenii,
dar toti oamenii sunt robii Tai, ai Creatorului.
Avem aici, mari si mici,
ca vrajmasi neindurati, pe capeteniile intunericului.
Deci daca nu ne vei intinde Tu mana,
ci ii vei lasa pe aceia sa ne stapaneasca,
unde va fi dreptatea, unde iubirea Ta de oameni ?
Caci ne-am facut robii aceluia,
prin hotararea noastra, prin vointa noastra.
Dar Tu ai venit ca sa ne rascumperi
cu sangele Tau neprihanit si cinstit.
Si ne-ai adus Tatalui, Dumnezeul meu, ca dar.
Vazandu-ne insa astfel, vrajmasul nu ne poate suporta.
El nu-si poate stapani pizma ce-o are,
ci racneste impotriva noastra ca un leu (I Petru V, 8),
si umbland in jurul nostru si scrasnind din dinti,
cauta cu cruzime pe cine sa inghita.
Dar pe cei ce-au fost atacati de fiara aceasta neimblanzita
si, primind loviturile ei, zac ranite de ea,
nu-i vei milui, Hristoase al meu,
nu-i vei compatimi mai degraba ?
Nu vei astepta insanatosirea lor,
ci ii vei lovi si-i vei zdrobi cu totul ?
Si vei omori pe unii ca acestia cu desavarsire ?
Dar ti-o spun si eu ca e drept sa faca aceasta,
caci desi acestia nu au fost luati in stapanire fara voie,
ci s-au predat pe ei de buna voie,
totusi, aceasta fiara vicleana, aparatoare dibace a raului,
neimblanzita si dispunand de mijloace diferite,
fatareste chipuri prietenoase, ca un prieten,
cautand sa ma prinda si sa ma vaneze intreg,
aratandu-mi ca placuta viata vazuta
si asa ma lipseste de cea spirituala.
Ma fura prin simturi de bunatatile adevarate de acum.
si ma jefuieste de bogatia celor viitoare,
Altceva se arata prin infatisarea din afara
si altceva este ceea ce ascunde in el, Mantuitorule,
Daca oamenii, invatand acest mestesug,
pregatesc viclesuguri prin fatarnicie,
ce nu face nascocitorul rautatii ?
Cum nu amageste mai ales pe cei tineri,
cum nu inseala pe cei fara rautate,
lipsiti cu totul de experienta, cu totul nevicleni,
cel ce prin alegere s-a facut Satana si vicleanul
si nascoceste cu mestesug toata viclenia ?
Pe toti ii amageste si-i raneste,
nimenea n-a scapat din mainile lui,
nici de sagetile lui, nici fara sa fi gustat
si sa nu fi fost ranit de veninul din ele.
Toti am pacatuit (Rom. III, 23) si ne-am lipsit, Hristoase,
de slava Ta, negraita si dumnezeiasca.
De aceea, Te rugam sa ne mantuiesti in dar
si sa ne indreptezi prin harul si mila Ta,
pe care ai varsat-o acum cu imbelsugare peste mine
si despre care nu preget a vorbi si a scrie.
Caci cum as putea sa primesc in tacere
cele ce-mi vin in fiecare ceas, Dumnezeul meu,
si se savarsesc in mine, netrebnicul ?
De fapt, ele sunt cu adevarat de negrait,
necuprinse, mai presus de minte, mai presus de cuvant.
De aceea, cum le-as spune si cum le-as exprima ?
Dar neputand suporta tacerea, voi grai acum :
Tu esti Dumnezeu cel fara de inceput, necreat, unic,
in Fiul si Duhul, Treime Sfanta.
Tu esti necuprins, neapropiat.
Ziditorul zidirii vazute si spirituale
si Domnul si Stapanul ei,
mai presus de ceruri
si de toate cele din cer.
Tu singur esti Facatorul cerului, singur Stapanitorul,
singur purtand toate cu porunca Ta
si sustinand toate numai cu voia Ta.
Ai in jurul Tau zeci de mii de ingeri,
si mii de mii de arhangheli,
nenumarate tronuri si domnii.
Ai Puteri, Heruvimi si Serafimi cu ochi multi,
Capetenii si Stapanii si multi alti slujitori si prieteni.
Ai slava mai presus de slava,
incat nu indrazneste vreunul din acestia
sa priveasca fara frica spre ea, Dumnezeul meu,
nici nu pot sa suporte cand se arata
stralucirea fulgeratoare a fetei Tale.
Caci cum va putea faptura privi
pe Facatorul intreg, sa-L inteleaga intreg ?
Socotesc ca aceasta nu e nicidecum cu putinta.
Dar Facatorul se arata si se face vazut
si se face cunoscut si faptura il cunoaste atat cat El voieste.
El se face vazut de ea si ea il vede atata
cit ii da Facatorul sa-L vada
Caci daca a fost adusa la existenta de Tine, Dumnezeul meu,
de la Tine are si existenta si putinta de-a Te vedea
si de a-Ti sluji Tie fara pata.
Tu esti mai presus de toate capeteniile,
dar ele sunt imprejurul Tau, Dumnezeul meu.
Iar noi jos, in groapa cea mai de jos
- si inteleg prin groapa nu lumea vazuta,
ci intunericul pacatului -,
in groapa vicleniei, in groapa intunecata,
groapa si mormant in cel mai de jos loc,
pe care Soarele nu-l poate lumina.
Caci El este in afara de lumea vazuta
si de noaptea lumii viitoare a pacatului,
care stapaneste acum pe cei ce cad nebuneste in pacat,
iar in viitor ii va tine pe cei morti legati in vecii vecilor.
Dintre acestia, cel dintai sunt eu, Hristoase al meu,
care am fost tinut si scufundat in ea,
dar care aflat in sanul cel mai de jos al ei,
am strigat : Miluieste-ma pe mine !
Caci ajuns la cunostinta rautatilor mele,
fiindca am cunoscut unde am cazut prin ele,
pentru care am si plans, varsand cu durere,
ploi de lacrimi din ochii mei,
rn-am pocait din toata inima
si am strigat cu strigate negraite,
Si auzind din negraita inaltime
pe cel ce zacea in adancul cel mai de jos,
in intunericul nemarginit, nesfarsit in nemarginirea lui,
parasind Puterile dimprejurul Tau,
si trecand peste toate cele vazute,
si coborat acolo unde zaceam eu,
Si luminand indata, ai alungat intunericul,
m-ai ridicat prin suflarea Ta dumnezeiasca,
m-ai pus pe picioare pentru a urma poruncile Tale,
m-ai cucerit cu frumusetea Ta si m-ai ranit cu iubirea,
m-ai preschimbat intreg.
Si am vazut fata Ta si m-am infricosat,
desi mi s-a aratat binevoitoare si apropiata.
Frumusetea Ta m-a scos din mine
si m-a umplut de uimire, o, Treime, o, Dumnezeul meu
Caci trasaturile cele Trei sunt in fiecare
si cele Trei sunt o fata, Dumnezeul meu,
Care se numeste Duh (loan IV, 24), Dumnezeul tuturor.
Tu deci, Te-ai aratat mie, netrebnicului.
Cum nu m-as fi cutremurat si nu m-as fi simtit
ca ma scufund si mai jos decat unde eram
si ca sunt acoperit iarasi de intuneric,
ca vreau sa ma ascund de Tine, Cel ce este tuturor de nesuportat ?
Dar aceasta am facut-o eu din frica,
Tu insa, Dumnezeul meu, si mai mult m-ai invaluit,
si mai mult m-ai imbratisat, si mai mult m-ai strans
la sanul slavei Tale, Dumnezeul meu,
inauntrul ciucurilor vesmantului Tau,
adunandu-ma intreg si acoperindu-ma cu lumina Ta
si facandu-ma sa uit de cele vazute
si de placerile pagubitoare ce ma stapaneau inainte.
O, adancul tainelor, o inaltime a slavei,
o, urcus, o, indumnezeire, o bogatie,
o, stralucire negraita a celor spuse !
Cine o va putea cuprinde in cuvinte,
sau va intelege marimea slavei ?
Si cel ce n-a vazut cele ce ochiul nu le-a vazut
si n-a auzit cele ce urechea nu le-a auzit
si la inima omului s-au suit (/ Cor, II, 9),
cum va crede celui ce scrie despre ele ?
Si chiar daca ar crede, cum ar putea
vedea prin cuvant cele ce ochiul nu le-a vazut ?
Cum ar primi, cum se cuvine, prin auz
cele ce nu le-a auzit niciodata urechea oamenilor,
ca sa cugete bine despre ele
si sa poata ajunge la intelegerea lor,
o data ce e cu neputinta
sa fie intelese chiar de cei ce vad frumusetea si chipul lor,
care le sunt fara chip si neintelese
tuturor celor ce se arata, ca sa ti-o spus iarasi ?
Cine ar incerca sa le dea chip prin ratiune,
ar cadea departe de adevar
si ar fi amarat de nascociri si naluciri,
vazand si povestind chipuri mincinoase
ale rationamentelor sale si ale mintii proprii.
Caci precum fiecare isi inchipuie
iadul si pedepsele de acolo, asa cum voieste,
dar nimeni nu stie cum sunt,
asa cugeta si despre bunatatile acelea din ceruri
de toti necuprinse si nevazute.
Ele sunt cunoscute si vazute
numai de cei carora li le descopera Dumnezeu,
dupa masura vredniciei fiecaruia,
masura a credintei, a nadejdii si a dragostei,
masura a pazirii poruncilor Domnului.
Iar masura saraciei duhovnicesti este alta,
e masura desavarsita, care nu e nici mica, nici mare.
Caci Dumnezeu uraste extremele, nu pe nedrept,
ci cu dreptate, ca pe unele ce nu sunt drepte,
Fiindca cea mai mica e despartita de dreptate
prin negrija sau chiar prin dispretuire,
si ramane in mod cuvenit si drept fara folos :
iar cea care nu e mica, ci mare,
duce la trufie pe cel ce o are
si vatama pe toti cei ce au de-a face cu el.
Masura dreapta este smerenia,
care-l face pe om nici sa nu deznadajduiasca de sine,
nici sa nu-si inchipuie ca e cineva pe Lume
mai rau ca sine in fapte nebunesti,
si de aceea il face sa planga mereu si sa se tanguiasca
si sa dispretuiasca toate cele vazute.
Caci aceasta este dovada plansului pentru Dumnezeu.
ce vine din adancul sufletului.
Iar daca se alipeste cineva de ceva din cele vazute,
el arata ca nu s-a cunoscut pe sine intru simtire,
nici n-a luat frica de judecata dumnezeiasca
si de focul vesnic, in inima,
nici n-a dobandit smerenia desavarsita.
Si de aceea cade si de la vederea
si de la darul bunatatilor acelora,
pe care nici un ochi al oamenilor nu le-a vazut.
Sa ne grabim deci toti sa aflam smerenia,
harul fara nume al sufletelor noastre,
care nu are nici un nume, dar cand e traita
da un nume vestit celor ce o au.
Hristos e bland, smerit cu inima,
iar cel ce a dobandit-o, L-a cunoscut pe El.
Cari prin El are smerenia,
mai bine zis el este smerenia.
Sufletul care cauta slava de la oameni,
nu are aceasta smerenie.
Iar cel ce are cat de putin o parere despre sine,
cum va avea inauntrul sau smerenia ?
Cu adevarat nicidecum ! Vai mie, preaticalosului,
iubitorului de slava desarta si de mandrie,
celui ce n-am dobandit nici macar o virtute
si am strabatut cu nesimtire
toate zilele mele in viata aceasta.
Cine nu ma va plange, cine nu ma va jeli cu putere,
ca am fugit de lume si de cele din lume,
dar cu simtirea nu m-am despartit de lume ?
Am imbracat schima calugareasca
si iubesc cele din lume,
slava, bogatia, placerea si desfatarile.
Port pe umeri crucea lui Hristos,
dar refuz cu totul si nu voiesc
sa suport umilirile ei,
ci ma strecor printre oameni slaviti
si voiesc sa fiu slavit impreuna cu ei.
O, ce prostie ; o, ce nesimtire !
Sunt vrednic de o indoita osanda,
Caci dupa ce am pacatuit mult in viata dinainte,
am fagaduit sa ma pocaiesc.
Dar acum arat ca un pacatos nerecunoscator
pentru toate bunatatile,
ce mi le-a daruit Dumnezeu
si m-am dovedit ca neimplinind fagaduintele
si ca un nevrednic de orice iubire de oameni.
Dar, o, Dumnezeul meu, o, Singurule indurator de mine,
grabeste, vino, intoarce-ma iarasi
la pocainta, la lacrimi, la plans,
ca sa ma spal si sa ma curatesc
si sa vad stralucind in mine limpede slava Ta,
pe care daruieste-mi-o acum si in toti vecii,
mie, care Te voi slavi cu glas neincetat,
pe Tine, Facatorul si Stapanul veacurilor

• « Inapoi
• Inainte »