Multumire si marturisire insotita de teologie (de reflexii asupra lui Dumnezeu); si despre darul si impartasirea duhului sfant

• « Inapoi
• Inainte »

facut vazut pentru mine pe pamant din Fecioara.
Cel ce existi nevazut dinainte de veci.
Te-ai facut trup si Te-ai aratat ca om.
Cel ce esti invaluit in lumina neapropiata.
Te-ai facut, socotit, scris de toti,
Cel ce esti cu totul neincaput,
ci m-ai invrednicit si sa tin si sa mananc
Trupul pe care Ti l-ai luat de-a fiinta cu al meu
si sa beau preasfantul Tau sange,
care s-a varsat pentru mine cand ai fost jertfit.
M-ai facut slujitor si liturghisitor si tainic cunoscator al acestora,
pe mine, pe care ma cunosti,
Tu, Cel ce stii toate, inainte de-a fi facut veacurile,
si inainte de-a fi facut ceva din cele vazute,
- caci cele vazute le-ai creat pe urma -
pe mine, care m-am facut pacatos, risipitor, vames,
talhar, ucigas al meu propriu,
mincinos sustinator al celor bune, lucrator al faradelegii
si calcator al tuturor poruncilor Tale.
Tu stii ca toate acestea sunt adevarate.
Cum ma voi arata deci inaintea Ta, Hristoase al meu,
cum ma voi apropia de masa Ta ?
Cum voi tine trupul Tau neprihanit,
eu, care am mainile cu totul spurcate ?
Cum Te voi canta pe Tine, laudandu-Te,
cum voi mijloci la Tine pentru altii,
neavand iubirea si indraznirea catre Tine
din credinta si faptele cele bune,
ci fiindu-Ti dator eu insumi cu multi talanti, cu multe nelegiuiri ?
Mintea nu stie ce sa faca, limba e slaba
si nu aflu nici un cuvant, Mantuitorule,
care sa exprime faptele bunatatii Tale,
pe care le-ai facut mie, robului Tau.
Dar imi ard ca de foc cele dinlauntru,
si nu pot suporta nici sa trec sub tacere
povara multelor Tale daruri.
Tu, care ai facut pasarile sa graiasca cu glasurile lor,
da-mi si mie, atotnevrednicului, cuvant,
ca sa povestesc tuturor, in scris si nescris
cele ce le-ai facut mie,
Dumnezeul meu, pentru mila Ta nemarginita
si numai pentru iubirea Ta de oameni.
De fapt, sunt mai presus de minte,
de infricosatoare si de mari
cele ce mi le-ai dat
mie, strainului, neinvatatului,
saracului, lipsitului de indrazneala,
celui lepadat de tot omul.
Parintii nu m-au inconjurat cu iubirea naturala,
fratii si prietenii au ras toti de mine,
caci spunand ca rna iubesc, ma minteau cu totul.
Rudeniile, strainii, capeteniile lumii,
nu se intorceau spre mine si nu rabdau sa ma priveasca
decat ca sa ma piarda prin cele necuvenite ale lor.
De multe ori am dorit o cinstire fara sa pacatuiesc,
dar n-am aflat-o inca pe aceasta in viata de acum.
Caci slava cea lumeasca, precum m-am convins,
chiar fara vreo alta fapta (rea), e un pacat.
De cate ori am dorit sa ma iubeasca oamenii
si sa am indrazneala familiara fata de ei
si nimeni nu m-a rabdat dintre cei ce cugetau cele bune.
Altii voiau mai mult ca ei sa vada si sa cunoasca,
dar eu fugeam de ei ca de lucratorii celor rele.
Toate acestea, Stapane, si alte mai multe ca acestea,
pe care nu le pot spune, nici sa mi le amintesc,
le-ai facut Tu cu mine, risipitorul, purtandu-mi de grija,
ca sa ma atragi din adancul intunericului lumesc
si al cumplitei amagiri, al dulcetilor vietii.
Cei buni ma ocoleau pentru infatisarea din afara,
pe cei rai ii ocoleam din propria hotarare,
caci iubeam, cum s-a spus, slava si bogatia lumii
si nascociri de vesminte si purtari molesitoare.
Dar nu stiu ce sa zic, nu stiu ce sa-Ti spun,
fiindca ma tem si sa graiesc si sa scriu acestea,
ca sa nu cad prin cuvintele mele si sa pacatuiesc
si sa-mi ramana nesterse cele scrise in chip mincinos.
Cand cineva ma chema la fapte cu adevarat nebune si pacatoase
ale lumii acesteia amagitoare,
inima mea se aduna intreaga inauntru
si oarecum se ascundea pe sine de rusine,
sustinuta in chip nevazut, fara indoiala, de mana Ta dumnezeiasca.
Si iubeam toate celelalte ale vietii,
cate desfateaza ochii si indulcesc gatlejul
si infrumuseteaza trupul acesta care se strica.
Tu insa ai sters din inima, Dumnezeul meu,
faptele murdare si poftele nerusinate
si ai sadit in sufletul meu ura fata de acestea,
desi prin alegere eram alipit de ele.
Si m-ai facut sa am mai degraba nefaptuitoare de fapte nedorite.
Minune foarte mare.
Si de toti m-am despartit prin iconomia dumnezeiasca,
de imparati, de arhierei si de bogatii lumii.
Adeseori voind multi si voind si eu acestea,
Tu nu m-ai lasat sa raman cu voia cu vreunul din ei.
Iar pe altii, care imi fagaduiau slava si cinstea in viata,
i-am urat, Stapane, cu o ura din inima,
incat niciodata nu m-am hotarat pentru vreo intalnire cu ei.
Iar ei, furiosi, mi-au dat lovituri de toiag.
Altii ma barfeau fata de toti,
spunand ca sunt lucrator a toata faradelegea,
voind sa ma abata de la calea dreapta.
Caci ocoleam faptele (rele) ca sa nu fiu barfit,
iar ei ma barfeau ca sa vin la astfel de fapte.
Si daca as fi dorit lauda oamenilor,
ei ar fi continuat sa ma barfeasca,
cat timp as fi implinit gandul lor.
Iar celor ce spun ca-mi vor da slava lumii,
mi-ai dat, Mantuitorul meu, sa le raspund asa :
chiar daca ai avea toata slava lumii, ziceam eu,
si daca ti-ar sta pe cap coroana imparatului,
si picioarele tale ar fi incaltate in purpura
si m-ai face deodata stapan pe toate acestea,
iar tu te-ai face un lucrator, vrand sa-mi fii slujitor,
nu rn-as face partas de rautatile
si de cugetarile tale si n-as merge cu tine in viata.
Ce carte ar putea cuprinde binefacerile tale
si multele bunatati ce mi le-ai facut ?
De mi s-ar da zeci de mii de limbi si maini,
n-as putea sa le spun sau sa scriu despre toate.
Caci sunt un abis prin multimea lor nesfarsita,
sunt de necuprins prin marimea slavei,
imi e neputincios gandul, ma doare inima
caci nu pot grai despre Tine, Dumnezeul meu.
Caci, cand ma gandesc, nevrednicul de mine,
La cate am facut si cat m-ai ajutat,
din cate m-ai scos, Mantuitorul meu,
si din cat de mari rautati m-ai izbavit cu iubire de oameni
si nu Ti-ai amintit relele ce le-am facut,
ci ca si cand as fi facut multe si mari fapte bune,
ca si cand as fi ramas curat de la Sfantul Botez,
asa m-ai primit, asa m-ai cinstit,
i
asa m-ai impodobit cu haina imparateasca.
Sunt stapanit intreg de cutremur
si-mi ies din mine de bucurie
si raman fara de glas si fara intelegere
ca mi Te-ai aratat, Dumnezeul meu, Facatorule al lumii.
mie, omului care m-am facut murdar
si dispretuit de toti, oameni si demoni
si am intrecut prin faptele mele atotnebunesti si pe aceia.
Vai mie, uratului si spurcatului - caci ce pot spune altceva de mine ?
Ca Te-ai unit cu mine, iubitorule de oameni, printr-o mila nemasurata,
Tu Cel mare in curatie, si mai mare in sfintenie,
neasemanat in putere, fara pereche in slava,
si ai pogorat de sus, din inaltimea nemasurata,
pana la ultima din portile iadului pacatele mele
si a intunericului saraciei mele si a casei mele daramate
de multele faradelegi, de cea mai mare negrija a mea
cel cu totul fara grija si murdarit.
Ai pogorat acolo Tu, care m-ai inviat mai inainte,
pe mine, care zaceam jos
si m-ai asezat pe piatra poruncilor Tale
si m-ai curatit, imbaindu-ma, de murdaria rautatilor mele
si m-ai imbracat in camasa mai alba ca zapada.
Si maturand casa mea murdarita,
ai intrat, salasluindu-Te in ea, o, Treime, o, Dumnezeul meu !
Apoi m-ai facut tronul dumnezeiestii Tale dumnezeiri
si casa neapropiatei Tale slave si imparatii,
purtatoare a spicului manei nemuririi
si sfesnic purtator al luminii nestinse si dumnezeiesti,
scrinul adevarat al bunului margaritar.
M-ai facut tarina in care s-a ascuns vistieria lumii
si izvor din care cei ce beau nu vor inseta nicicand,
izvor din care tasneste din belsug apa inzecita,
care ii face nemuritori pe cei ce o beau cu credinta.
M-ai facut rai ce are in mijlocul sau pomul vietii
si pamant ce ascunde in sine pe Cel de toti neincaput,
pe Tine, pe care Te-am cautat odinioara din toata inima mea
si am dorit sa aud pururea cuvant
si am voit sa am pomenirea Ta in sufletul meu
si sa aud sa se vorbeasca cat mai des despre Tine.
Si de fapt mai inainte mintea mea nu putea gandi
in chip curat despre Tine,
nici ochii mei nu Te puteau vedea si urechea auzi,
nici inima mea nu putea primi suisuri dumnezeiesti,
ci se inspaimanta intreaga numai la auzul despre Tine
si sufletul meu se strangea in sine de frica si cutremur.
Dar acum uimit, sufletul meu Te priveste inauntrul lui
si Te oglindeste atat cat ingadui,
si iarasi intreg inauntrul lui,
necuprins in dumnezeirea dumnezeiasca,
pe Tine, Cel nevazut si ascuns,
pe Tine, Cel neapropiat si apropiat numai celor ce ai voit,
cum ai consimtit sa Te arati cu iubire de oameni,
Pe Tine, Cel neapropiat,
pe Tine, Cel neapropiat si infricosator prin stralucirea dumnezeiasca,
Serafimilor si Heruvimilor si tuturor ingerilor,
dar devenit si lor apropiat prin oameni .
Sufletul isi iese din sine si se impreuna atunci cu totul
intreg si mai mult
de bunatatea Ta si de iubirea Ta de oameni,
pentru ca curatesti sufletele intinse si luminezi mintea
si Te lipsesti de o fiinta pamanteasca si materiala.
Si aprinzi marea flacara a iubirii dumnezeiesti
si aduci in mine focul dorului de Dumnezeu
si ma pregatesti sa ma inalt la al treilea cer
si faci, Mantuitorul meu, sa fiu rapit in rai,
in care aud cuvinte negraite si straine (II Cor. X, 9),
pe care nu Ie pot grai si spune prin cuvant muritorii.
De aceea, Tie se cuvine cinstea, slava si marirea,
stapanirea vesnica, Hristoase, Stapanul tuturor,
impreuna cu Tatal si cu Duhul cel Prea Sfant prin fire,
acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
intreg cu totul intregul lui, intreg in afara de el

• « Inapoi
• Inainte »