_

• « Inapoi
• Inainte »

pre vederea luminii dumnezeiesti de care s-a impartasit autorul ; si cum lumina dumnezeiasca e necuprinsa de intuneric ; si cum inspaimantat de marimea covarsitoare a descoperirilor, si-a adus aminte de slabiciunea omeneasca si se osandesc pe sine
Cum voi descrie, Stapane, fata Ta dumnezeiasca,
cum voi exprima vederea negraita a frumusetii Tale ?
Cum pe Cel pe care lumea nu-L incape, il va cuprinde sunetul limbii ?
Cum va putea exprima cineva iubirea Ta de oameni ?
Sezand in lumina sfesnicului ce stralucea
si-mi lumina intunericul si negura noptii,
mi se parea ca sunt ocupat in lumina cu o citire,
urmarind cuvinte si cercetand legaturile lor.
Si in vreme ce ma aflam, Stapane, ocupat cu acestea,
deodata mi Te-ai aratat de sus cu mult mai mare ca soarele
si-ai stralucit din ceruri pana in inima mea.
Toate celelalte le vedeam ca un intuneric adanc.
Iar prin mijlocul lui trecea din ceruri pana la mine, nevrednicul,
un stalp luminos, taind tot vazduhul.
Si indata am uitat de lumina lampii,
am uitat de casa unde ma aflam,
parandu-mi-se ca sed intr-un vazduh intunecat.
Am uitat cu totul si de trupul meu insusi.
Si iti spuneam Tie si-Ti spun si acum din adancul inimii :
"Miluieste-ma, Stapane, Tu singur, miluieste-ma,
pe mine care nu Ti-am slujit niciodata in nici un fel, Mantuitorule,
ci Te-am maniat din varsta tineretii.
Am savarsit toata rautatea trupeasca si sufleteasca,
mai mult decat toti oamenii, decat toate dobitoacele,
intrecand toate taratoarele si fiarele salbatice !
Deci era nevoie sa-Ti arati fata de mine mila Ta,
fata de cel ce am pacatuit nebuneste mai mult ca toti.
Caci ai spus, Hristoase, ca nu au nevoie de doctorie
cei sanatosi, ci cei bolnavi (Matei IX, 12).
Astfel, fiind eu tare bolnav si fara grija,
varsa-Ti marea Ta mila peste mine, Cuvinte !
O, betie a luminii ! O, miscari ale focului !
O, patrunderi ale flacarii in mine, nevrednicul,
produse de Tine si de slava Ta.
Iar slava aceasta stiu si spun ca e Duhul Tau Cel Sfant,
de-o fire si de-o cinste cu Tine, Cuvinte,
singur de-o fiinta, de-o slava, de-o fire
cu Tatal si cu Tine, Hristoase, Dumnezeul tuturor.
Tie inchinandu-ma, Iti multumesc ca m-ai invrednicit,
sa cunosc macar cat de putin stapanirea dumnezeirii Tale.
iti multumesc, ca sezand eu in intuneric,
mi Te-ai descoperit Tu insuti, m-ai luminat,
m-ai invrednicit sa vad,
lumina fetei Tale, de toti anevoie de suportat.
Stiu ca staruiam sa raman sezand in mijlocul intunericului.
Dar fiind eu in mijlocul acestuia si acoperit de intuneric,
Te-ai aratat ca lumina, m-ai luminat intreg cu lumina Ta intreaga
si m-arn facut lumina in noapte, eu care eram in mijlocul intunericului.
Ca nici intunericul n-a cuprins deloc lumina (Ioan l, 5),
nici lumina n-a alungat intunericul vazut.
Ci sunt impreuna, dar despartite cu totul, ne amestecate,
straine una de alta, cum se cuvine, neamestecate deloc,
dar umplu, cum socotesc, in acelasi loc toate.
Astfel sunt in lumina, aflandu-ma in mijlocul intunericului
si iarasi in intuneric, petrecand in mijlocul luminii.
lata-ma astfel in mijlocul luminii,
cat si in mijlocul intunericului.
Si zic : Cine-mi va da mie sa aflu
in mijlocul intunericului lumina pe care acesta nu o poate primi ?
Caci cum ar putea primi (incapea) intunericul
lumina inauntru, fara sa dispara,
ci ramanand intuneric in mijlocul luminii ?
O, minune infricosatoare, vazuta indoit,
prin ochi indoiti, ai sufletului si ai trupului !
Asculta acum : iti spun tainele infricosatoare
ale unui Dumnezeu indoit.
A luat asupra Sa trupul meu si mi-a dat Duhul
si m-am facut si eu dumnezeu prin harul dumnezeiesc,
fiu al lui Dumnezeu, dar prin adoptiune.
O, ce mare vrednicie, ce mare slava !
Ca om intristat, ma socotesc un nevrednic
si-mi vad slabiciunea si suspin
si sunt cu totul nevrednic sa traiesc, cum o stiu prea bine,
dar increzandu-ma in harul Lui si vazand frumusetea
ce mi-a dat-o, ma desfatez privind-o.
Deci ca om stiu ca nu vad nimic din cele dumnezeiesti
si sunt despartit cu totul de cele nevazute,
dar prin infiere am fost facut dumnezeu
si vad cele neatinse si ma fac partas de ele.
Ca om nu am nimic din cele inalte si dumnezeiesti,
dar ca miluit acum de bunatatea lui Dumnezeu,
am pe Hristos, pe Domnul, pe Binefacatorul tuturor.
De aceea, iarasi, Stapane, cazand inaintea Ta,
ma rog sa nu fiu lipsit de cele nadajduite in Tine,
de vietuirea, de cinstea, de slava si imparatia Ta.
Ci precum m-ai invrednicit sa Te vad acum, Mantuitorule,
asa daruieste-mi si dupa moarte sa Te vad.
Nu spun cat, Milostive, ci plin de aceeasi bunavointa si iubire,
de mila privirii Tale, cu care ma privesti si acum,
sa ma umpli de bucuria si dulceata dumnezeiasca,
Da, Facatorule si Formatorul meu,
acopera-ma cu mana Ta,
si nu ma parasi, nu tinea minte raul facut de mine.
Nu masura, Stapane, marea mea nerecunostinta,
ci invredniceste-ma si pe mine
sa umblu neobosit in lumina Ta,
pe calea poruncilor Tale ;
si sa predau luminii mainilor Tale, Cuvinte,
duhul meu, eliberat de vrajmasii mei,.
de intuneric, de foc, de pedepsele vesnice.
Da, Tu cel mare in indurari, negrait in mila,
invredniceste-ma sa predau mainilor Tale, sufletul meu,
precum ma aflu si acum in mina Ta, Mantuitorule,
Deci sa nu-mi impiedice pacatul calea mea,
sa nu o intrerupa, sa nu-mi smulga sufletul din mana Ta,
ci sa se rusineze capetenia cumplita
si stricatoare de suflete,
vazandu-ma, Stapane, in mana Ta,
precum nu indrazneste nici acum sa se apropie de mine,
vazandu-ma acoperit de harul Tau.
Nu ma osandi, Hristoase, nu ma alunea in iad,
nu arunca sufletul meu in adancul mortii,
fiindca indraznesc sa rostesc numele Tau,
cu intinatul, spurcatul, murdarul,
ca sa nu se crape pamantul
si sa ma inghita, Cuvinte, pe mine pacatosul,
chiar daca nu sunt vrednic nici sa traiesc, nici sa vorbesc.
Sa nu coboare foc peste mine si sa ma mistuie deodata,
incat sa nu-mi ingaduie sa spun nici ,,Doamne miluieste."
Sau sa nu vrei sa intri la judecata cu mine,
Tu, Cel bogat in indurari, Cel prin fire de oameni iubitor.
Caci ce voi putea sa si spun eu, care nu sunt decat pacat ?
Ce-as putea spune cat de cat, eu cel osandit,
care am gresit fara masura din pantecele maicii mele.
si am ramas pana acum nesimtitor la indelunga Ta rabdare,
care am coborat de zeci de mii de ori in adancul iadului,
de unde m-ai tras prin bunatatea Ta dumnezeiasca,
care mi-am murdarit madularele sufletului si trupului,
ca nici un altul dintre vietuitori ?
Ce-as putea spune, eu iubitorul nebun si nerusinat de placeri
vicleanul si perversul prin rautatea sufletului,
care n-a pazit o singura porunca a Ta, Hristoase ?
Cum ma voi apara, ce-Ti voi spune,
cu ce suflet voi purta mustrarea Ta, Dumnezeul meu ?
De vei dezgoli nelegiuirile si faptele mele,
O, imparate nemuritor, sa nu le arati pe ele tuturor,
caci ma cutremur cugetand la faptele tineretilor mele,
iar a le spune e un lucru plin de rusine.
Deci de vei voi sa le descoperi tuturor,
rusinea mea va fi mai grea decat orice pedeapsa.
Caci cine, luand cunostinta de nerusinarile mele,
de nebuniile, de imbratisarile spurcate,
de faptele mele urate, in care ma murdaresc si acum,
cine, vazandu-le, nu se va ingrozi ?
Cine nu se va cutremura, nu va striga
si nu-si va intoarce indata ochii
si nu va spune : "Ia-l, Stapane, pe spurcatul acesta,
porunceste sa i se lege mainile si picioarele netrebnicului
si sa fie aruncat repede in focul intunecat,
sa nu mai fie vazut de noi, adevaratii Tai slujitori ! ?"
Cu dreptate, Stapane, cu dreptate
vor spune toti aceia aceasta
si Tu insuti vei face aceasta
si voi fi aruncat acolo, eu risipitorul si desfranatul.
Totusi Tu, care Te-ai pogorat sa mantuiesti si pe desfranati,
sa nu ma rusinezi, Hristoase, in ziua judecatii,
cand vei aseza oile Tale la dreapta Ta
si pe mine si celelalte capre la stanga Ta,
ci Lumina nepatata, lumina fetei Tale
sa ascunda faptele mele si goliciunea sufletului meu
si sa ma imbrace in stralucire,
ca sa ma vad asezat cu indrazneala
si nesupus rusinii intre cei de-a dreapta
si sa Te slavesc pe Tine in vecii vecilor. Amin

• « Inapoi
• Inainte »