Reflexiuni teologice despre unitatea in toate a dumnezeirii in trei ipostasuri; si cuvinte smerite despre sine, prin care autorul rusineaza parerea celor ce se socotesc ca sunt ceva

• « Inapoi
• Inainte »

ele ce le-ai desfiintat odinioara in mine
traiesc iarasi si ma umplu de intuneric si necaz, Dumnezeul meu?
Patimile iutimii si maniei tale,
care sustin in mine o ceata pe capul meu
si intuneca vederea ochilor mintii mele.
Si aceasta ii acopera si-i fac sa se inchida in intuneric,
si ii sileste sa se lipeasca si de Tine, lumina
pe care o doreste fiecare, dar putini o cauta.
Iar cei ce s-au invrednicit
sa se impartaseasca de tainele negraite ale Tale,
si sa participe in chip material printr-o simtire nemateriala
la tainele infricosatoare si tuturor de negrait
si sa cunoasca slava nevazuta in cele vazute,
sunt si mai putini, cum stiu neindoielnic.
Numai acestia au ajuns la contemplarea clara a acestora,
a Fiului care e la inceput, inainte de toate veacurile,
din Tatal impreuna cu Duhul,
a lui Dumnezeu si Cuvantului,
a luminii intreite intr-o unitate.
sau a unitatii in Trei.
Caci lumina e amandoua acestea:
Tatal, Fiul si Duhul sunt o lumina netaiata in Trei Persoane neconfundate
dar e unita in ele dupa firea dumnezeiasca
stapanirea, slava, puterea si la fel vointa.
Cele trei mi se arata mie ca intr-o unica fata.
Doi ochi frumosi sunt umpluti de o unica lumina.
Caci fara persoana (fata), spune-mi, cum ar vedea ochii?
Dar nici de persoana (fata) fara ochi nu se poate vorbi.
Caci e lipsita de ceea ce-i mai mult,
sau mai bine zis de intregime.
Soarele de e lipsit de lumina, frumusetea luminii lui,
se pierde intai el insusi, apoi toata creatia,
care are de la el faptul de-a fi luminata si de-a vedea.
La fel in planul celor spirituale;
daca Dumnezeu ar fi lipsit de Unul din cei Doi,
Fie de Fiul, fie de Duhul, n-ar mai fi Tata,
dar nici viu n-ar mai fi, lipsit de Duhul,
din care se da tuturor a vietui si a fi.
Sa cinsteasca deci toata firea cu adevarat rationala
cata e sub soare si care e mai sus de acesta,
firea cea intreit ipostatica, de netalcuit ei intregi!
Caci n-a cunoscut cineva dintre oameni,
nici numele, nici firea, nici chipul,
nici forma, nici substanta lui Dumnezeu,
ca sa le spuna, sa le scrie, sau sa le predea celorlalti,
ci ca soarele stralucitor, ce strabate prin nori
si nu e vazut el insusi, nici nu se arata in lumina,
ci da celor de pe pamant o lumina slabita a lui,
asa sa intelegi pe Dumnezeu ascuns de noi
si pe noi acoperiti de un intuneric mare si adanc.
Dar intelege aci ceea ce-i mai minunat decat toate:
lumina lui Dumnezeu nu se restrange ca cea a soarelui,
ci straluceste pretutindeni si lumineaza toate.
Dar eu in mijlocul totului, sunt invaluit de intuneric
si sunt lipsit de lumina Celui ce m-a facut.
Cine deci nu ma va plange si nu ma va jeli
si cine nu va suspina si lacrima pentru mine,
ca Dumnezeu fiind in toate si pretutindeni
si intreg lumina, in care nu este deloc
vreo umbra de schimbare (Iac. I, 17)
nici vreo prezenta a noptii,
si nefiind in el deloc vreo piedica a intunericului,
ci fiind intins in toate si luminand in chip neapropiat,
dar celor vrednici li se arata apropiata si sesizabila,
totusi, putina, precum am spus, in comparatie cu toate razele
si cu soarele insusi, cand se arata intreg,
dar multa pentru cei ce sedeau in intuneric,
pentru ca s-au invrednicit sa vada o mica stralucire a ei.
Dar eu, nenorocitul, prefer intunericul
si de aceea el se face mai gros smeritului meu suflet,
si din el se hranesc si se invioreaza patimile in mine
si se ivesc balauri si reptile si serpi,
ce tulbura mereu madularele sufletului meu.
Caci slava goala si desarta ma musca
si-si infunda dintii in inima mea.
Din el, slabind eu si molesindu-ma,
au iesit cainii salbatici si multime de fiare
si aflandu-ma zacand la pamant,
m-au rupt cu dintii lor.
Caci placerea si lauda au sfasiat maduva si nervii mei,
taria si curajul sufletului meu,
departandu-le de la mine.
Dar cum le voi descrie pe toate ?
Ei au aruncat asupra mea inchipuirea si nepasarea, ca pe niste talhari,
placerea si grija de-a placea oamenilor,
m-au impartit tragandu-ma spre cele contrare.
Una tragand de la mine cumpatarea si trezvia,
alta faptele cele bune, indumnezeitoare,
au facut din mine un mort,
lasand in mine cel intinat
inchipuirea ca sunt ceva minunat si mare.
Caci, spune-mi, cum nu e minunat lucru
cum nu e o plinatate a milei,
ca atatea patimi cazand deodata asupra mea,
si aratandu-ma gol de toata virtutea si mort,
m-au facut sa uit de mine,
nerecunoscand nimic din cele savarsite de mine,
ci ma socotesc mai mare ca toti
si nepatimitor si sfant si intelept teolog,
pretuit cu dreptate de toti oamenii,
ba si laudat ca unul vrednic de laude ?
Cum ii chem pe toti, vrand sa adun multa pretuire.
Caci adunandu-se ei, ma umflu si mai mult
si ma uit des imprejur, nu cumva lipseste cineva,
care sa nu fie aci si sa ma vada ?
Si daca se afla vreunul care a ocolit sa ma vada,
ma razbun si-l clevetesc si-l barfesc,
ca auzind acesta si nesuportand defaimarile mele,
sa vina, sa-mi graiasca, sa mi se arate supus
ca unul ce are nevoie de mine
si de rugaciunea si iubirea mea
si ca sa pot spune tuturor celorlalti:
Vine si cutare si cere rugaciunile mele
si-mi asculta cuvintele si invatatura mea.
Ce nebunie din partea mea !
Cum nu vad deci goliciunea ticalosiei mele
si nu simt ranile mele si nu ma intristez
si nu plang si nu caut vindecarea,
cu care zac intr-un spital ?
Cum nu chem doctorii aratandu-le ranile mele,
dezgolindu-mi patimile melc cele ascunse,
ca sa-mi aplice cutitul, plasturi si arsuri
si sa le suport cu rabdare pentru vindecarea mea ?
Ci adaug in fiecare zi si mai multe rani ?
Dar, Dumnezeul meu, indura-te de mine, ratacitul
si sadeste frica Ta in inima mea,
ca sa fug de patimi, dupa poruncile Tale
si sa castig ura fata de ele si sa ma infranez cu intelepciune.
Nu ma lasa, Hristoase, sa ratacesc in mijlocul ei.
Caci numai pe Tine Te iubesc, eu care nu Te-am iubit inca
si numai de la Tine astept sa pazesc poruncile Tale,
aflandu-ma intreg in patimi si necunoscandu-Te pe Tine.
Caci cine din cei ce Te cunosc pe Tine
va mai avea nevoie de slava lumii ?
Sau cine din cei ce Te iubesc pe Tine, o va mai cauta pe aceasta ?
Fie ca sa cheme pe toti la sine,
fie ca sa-i linguseasca ?
Sau cine va mai nazui sa se faca prieten al tuturor oamenilor ?
Nici unul dintre robii Tai adevarati n-a facut acestea.
Dar nici de persoana (fata), spune-mi, cum
De aceea ma chinuiesc si sunt intristat, Dumnezeul meu,
ca ma vad pe mine slujind acestora,
si nu pot sa ma supun, nici sa ma smeresc.
Nici nu voiesc sa caut numai slava Ta,
prin care se arata ca sunt credincios Tie si robul Tau;
si prin. care pot sa fiu mai presus de toti,
mai ales prin putinatate si saracie si osteneli,
mai presus nu numai de oamenii cu putere, ci si de imparati.
Apleaca-Te, deci, spre mila fata de umilitul meu suflet.
Dumnezeule, Facatorule al tuturor, Cel ce mi-ai dat existenta cea buna
si da-rni cunostinta adevarata, ca sa caut
bunatatile Tale vesnice si numai pe ele,
Si voi iubi si voi cauta slava Ta din suflet,
neingrijindu-ma nicidecum
de cea omeneasca, pamanteasca,
ca sa rna unesc acum si dupa moarte cu Tine, Hristoase,
si sa ma invrednicesc de Tine si sa ma imparatesc cu Tine,
Cel ce ai primit pentru mine
moartea necinstita si ai implinit toata iconomia.
Si atunci voi fi mai slavit ca toti muritorii.
Amin, Doamne, acum si in veci

• « Inapoi
• Inainte »