De ce prin aceste daruri cinstim si veneram si pe sfinti

• « Inapoi
• Inainte »

CAPITOLUL XLVIII

De ce prin aceste daruri cinstim si veneram si pe sfinti

In legatura cu aceasta, sa cercetam cele ce urmeaza. Daca sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta sfintesc pe cei ce au trebuinta de sfintire, de ce credem ca, prin aducerea lor, cinstim si pe cei deja sfintiti si intru totul desavarsiti (adica Sfinti)? Si de ce,
atunci cand ii chemam intr-ajutor, rugandu-ne lor pentru vreun lucru, le fagaduim Liturghia acestor Daruri, ca si cum am vrea sa le inchinam lor sau sa le aducem pentru ei, ca sa-i imbunam? - Pentru ca, dupa cum am spus mai inainte, aducerea Darurilor are si alt rost, potrivit caruia Darurile devin ale Sfintilor atunci cand ele sunt aduse lui Dumnezeu ca multumire pentru slava cu care El i-a slavit si pentru desavarsirea cu care i-a fericit. Darurile sunt intradevar, ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt si ale credinciosilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutatoare; dar totodata sunt si ale Sfintilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor. Intr-adevar, darul harazit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar daca il primeste altul). Caci nu toate darurile le primim chiar in mainile noastre, ci pe unele le primim si prin prieteni, prin ai casei, sau, intr-un cuvant, prin orice persoana careia daruitorul le incredinteaza, ca sa ne faca placere. De aceea Mantuitorul zice ca El insusi e Acela Care primeste cand dam ceva saracilor, pentru ca cei ce dau de pomana la sarmani, pentru Domnul fac aceasta. Asemenea si Sfintii primesc Darurile noastre, pentru ca datorita lor se aduc lui Dumnezeu; adica dupa cum pomana la saraci se face din iubirea pentru Hristos, tot asa si aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinti. Deoarece ii iubim peste masura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre si ne bucuram impreuna cu ei de fericirea lor, ca si cum noi insine am fi partasi ai acestei fericiri. Bucurandu-ne astfel pentru bunatatile ce le-a dat lor Domnul, multumim Datatorului sa-i aducem daruri in semn de recunostinta. Dar Sfintii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se face din iubire pentru ei, ci si pentru ca ei se bucura si se veselesc foarte, cand noi aducem lui Dumnezeu multumire si slava prin aceste Daruri. Caci, dupa cum cel mai greu pacat al nelegiuitilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit intre neamuri, tot asa cea mai mare bucurie si dorinta a Sfintilor este ca, printr-insii sa fie slavit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fara incetare cat au trait in trup si tot aceasta le este indeletnicirea necurmata, pricina de desfatare si cea mai mare fericire dupa ce s-au mutat de pe pamant la cer. Caci daca petrecem multumind necontenit lui Dumnezeu si facand toate numai spre slava Lui chiar si atunci cand abia nadajduim la aceasta fericire, cu atat mai mult acum, cand recunostinta le e cu mult mai mare, cand sunt deja desavarsiti, cand nu mai nadajduiesc bunurile ci simt darnicia lui Dumnezeu chiar in chip nemijlocit, cind au ajuns luminatori ca soarele din simpli pamanteni ce erau, fii mariti si mosteni ai imparatiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai nostri, din parati vinovati, prin trecerea pe care o au inaintea Judecatorului! Asa se face ca Sfintii nu se mai satura slavind pe Dumnezeu si li se pare ca singuri nu-I multumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toti ingerii si oamenii sa ia parte la imnul lor de lauda, pentru ca datoria lor de recunostinta sa fie platita lui Dumnezeu intr-un chip mai vrednic de maretia Lui, fiind ea sporita prin inmultirea laudatorilor.

Marturii pentru aceasta sunt sfintii tineri cei dimpreuna cu Azaria care au iesit nevatamati din cuptorul cel de foc; simtindu-se datori sa aduca multumire Izbavitorului lor si sa-L laude pentru minunea pe care o facuse cu ei, nu s-au multumit sa cante numai ei singuri si au socotit ca glasul lor nu e deajuns pentru aceasta; ei chemau intr-ajutor pe ingeri, pe tot neamul omenesc si chiar cerul cu soarele si cu stelele, pamantul, muntii si toate lucrurile necuvantatoare si neinsufletite, cu un cuvant toata faptura. Iata cat de mare era ravna Sfintilor de a lauda pe Dumnezeu inca de pe cand traiau pe pamand si deci cu atat mai mult acum, cand sunt eliberati de trup. De aceea, daca cineva, aducandu-si aminte de Sfinti, de cinstea, de fericirea si de slava lor, lauda pe Dumnezeu, Cel ce i-a incununat pe dansii, acela le pricinuieste bucuria si desfatarea cea mai curata decat toate bucuriile, mai cu seama atunci cand lauda pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci aducandu-I si daruri si multumire si inca niste daruri care-I plac asa de mult si care sunt pretuite cu cea mai inalta cinste. Caci atunci, Mantuitorul Insusi, primind Darurile noastre cu bunavointa, ne da in schimb mult mai mult decat se cuvine, adica chiar Trupul si Sangele Sau; iar Sfintii bucurandu-se de Daruri mai mult decat de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se ofera cu totul sa ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Caci ei imita intru toate pe Stapanul lor.

• « Inapoi
• Inainte »