Despre slavirea lui Dumnezeu de la inceputul Liturghiei (si ectenia cea mare)

• « Inapoi
• Inainte »

CAPITOLUL XII

Despre slavirea lui Dumnezeu de la inceputul Liturghiei (si ectenia cea mare)

Ca orice slujba sfanta, Liturghia incepe cu slavirea lui Dumnezeu: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh..." Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau cerere. Intre acestea, locul cel dintai il ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine unor casnici intelepti, cand se infatiseaza inaintea stapanului lor; sa nu vorbeasca mai intai despre cele ce-i intereseaza pe ei insisi, ci despre cele ale stapanului.
Asa facem cand slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si inmulteasca sau sa-si imbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine insusi se vadeste, cautand sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru bucuria de a fi primit ceva. Insa cel ce slaveste, nu se mai gandeste la sine insusi sau la ale sale, el preamareste pe Stapanul, puterea si slava Lui, fara sa caute vreun folos.

Pe langa acestea, insasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui Dumnezeu la inceputul Liturghiei. Caci atunci cand ne indreptam gandul spre Dumnezeu, ne vine indata in minte slava cea mai presus de cuget, puterea si marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El adica slavirea. Mergand mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni, din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta, gandul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni, comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu inceteaza de a ne face bine. Caci cugetand la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decat prin alte mijloace, cat de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai aproape de noi, ba e chiar in noi insine si o avem intotdeauna in fata ochilor nostri. Iar a pomeni pacatele noastre in fata lui Dumnezeu, este ceea ce se cheama marturisire.
Abia in al patrulea rand vine cererea. Intr-adevar, increderea ca vom dobandi cele ce cerem cand ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gandit mai intai la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atat mai mult va fi cu cei ce s-au schimbat si cu cei ce s-au indreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa cum a zis proorocul: "Marturiseste-ti mai intai pacatele, ca sa te indreptezi". Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintai loc in convorbirile noastre cu Dumnezeu. De aceea, la inceputul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce, in primul rand, slava lui Dumnezeu.
Dar pentru ce binecuvanteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea Ei? Caci nu zice: binecuvantat este Dumnezeu sau binecuvantata este imparatia lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei Treimi, in parte: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si Fiului si a Sfantului Duh..." - Pentru ca prin intruparea Domnului, oamenii au invatat mai intai ca Dumnezeu e in trei fete. Si cum Sfanta Liturghie este taina acestei intrupari a Domnului, la inceputul ei se cuvine sa fie pusa in lumina si sa fie propovaduita Treimea.

Dupa cuvantare, preotul (diaconul) incepe rugaciunea zicand "Cu pace, Domnului sa ne rugam!" Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine si, pentru ca sa nu vorbim in zadar , Biserica ne invata cele ce se cuvin despre rugaciune, aratandu-ne, mai intai, cum sa ne rugam; "Cu pace". Dar de ce indata dupa  binecuvantare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de cerere, inainte de a ne fi marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu? Pentru ca, atunci cand spune: "Cu pace", ea presupune si marturisirea si multumirea, daca privim lucrurile mai in adanc. Intr-adevar, pace in suflet nu poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se intampla in viata, ci numai acela care cu recunostinta multumeste lui Dumnezeu pentru toate, dupa
cum ne invata Sfantul apostol Pavel. Pace nu poate avea, de asemenea, nici acela care n-are constiinta curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu neputinta. Iata de ce am spus ca cine se roaga "cu pace", inseamna ca in sufletul lui a multumit mai intai si s-a marturisit.

De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune ca am adus multumirie si ca ne-am marturisit. Caci ce cerem? - Sa fim miluiti: ("Doamne, miluiestene!"). Dar aceasta e cererea unor vinovati, care cand nu mai au nici un cuvant de indreptatire, lipsiti de orice aparare, inalta acest ultim strigat catre judecatorul lor, nadajduind sa dobandeasca ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cat de mare este bunatatea Judecatorului si cat de grea este vinovatia lor. Aceasta inseamna atat marturisire cat si recunoastere.

Preotul indeamna dintru inceput poporul la rugaciune, ca unul care e oranduit pentru aceasta, caci de aceea si sade el in fata poporului, dar si ca un imputernicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca "rugaciunile lui staruitoare sa aiba multa putere", cum zice Sfantul Apostol Iacov. Caci rugaciunea dreptului lucreaza atunci cand toti aceia pentru care se face dreptate si rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curatia faptelor, rugaciuni,
orice alta virtute care place lui Dumnezeu. Dar care e cea dintai cerere? - "Pentru pacea de sus si pentru mantuirea sufletelor noastre". Dupa ce ne-a invatat mai intai cum trebuie sa ne rugam, ni se spune acum  si ce trebuie sa cerem in primul rand: imparatia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui. Caci "mantuirea sufletelor" inseamna imparatia lui Dumnezeu, iar "pacea de sus" este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea", despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel si pe care Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, inainte de a Se sui la Tatal, zicand: "Pace las voua, pacea Mea dau voua". Dupa cum in Sfanta Evanghelie, cuvantul dreptate nu inseamna numai a da fiecaruia ce este al sau, ci
virtute in general, tot asa si aici cuvantul pace este luat in intelesul larg si insemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei intelepciuni desavarsite. Caci o singura virtute de-ti va lipsi, nu poti avea pace desavarsita; cel ce vrea sa ajunga la aceasta, trebuie sa fi atins toate virtutile.
Prin urmare, trebuie sa ne sarguim a dobandi mai intai pacea care sta in putinta noastra si dupa aceea sa cerem de la Dumnezeu pacea Lui; si tot asa trebuie sa facem cu orice virtute. Caci exista o intelepciune care se capata prin stradania noastra si alta pe care Dumnezeu o da sufletului; tot asa si cu dragostea, rugaciunea, stiinta si toate celelalte. De aceea ne vorbeste preotul mai intai despre pacea care sta in putinta noastra, adica pe care o putem dobandi noi
insine, atunci cand ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu "cu pace"; iar dupa
aceea pomeneste de pacea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, indemandu-ne sa o cerem de la El: "Pentru pacea de sus... Domnului sa ne rugam!". Aici este vorba nu numai despre pacea dintre noi, cand adica nu ne uram unii pe altii, ci si despre cea din noi insine, pe care ne-o da cugetul curat. Si de cat folos ne este aceasta pace! Sau, mai bine zis, aceasta virtute ne este neaparat trebuitoare. Caci unui cuget tulburat, ii este absolut cu neputinta sa se apropie de Dumnezeu, deoarece il impiedica insasi natura tulburarii. Pe cand pacea face totdeauna din
mai multi unul, tulburare dimpotriva, imparte pe unul singur in mai multi; cum am putea atunci sa ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul si simplu?

Omul care se roaga fara pace in suflet, nu poate sa se roage cum se cuvine si nici nu foloseste nimic dintr-o asemenea rugaciune. Caci ori il tulbura mania si ura, care-i alunga din suflet pacea - si atunci rugaciunea nu-i va aduce nici iertarea pacatelor si cu atat mai mult nu va dobandi nici vreun alt dar; ori il mustra cugetul si-l osandeste inima pentru pacatele facute si atunci aceasta neliniste care-l framanta, il face sa n-aiba nici o indrazneala fata de Dumnezeu,
precum zice Scriptura. Unul ca acesta se roaga fara indrazneala, adica fara incredere; dar cine se roaga fara incredere, se roaga in zadar si fara nici un folos. Iata deci pentru ce ni se porunceste sa ne rugam lui Dumnezeu "cu pace"  si sa cerem, inainte de toate, "pacea de sus".

Iar dupa aceasta, suntem indemnati sa ne rugam din tot sufletul si pentru alte lucruri: nu numai pentru Biserica si pentru stapanire, pentru carmuitorii bisericesti si cei lumesti, pentru cei ce sunt in primejdii, in necazuri si in nevoi, ci pentru toti oamenii din toata lumea. Ne rugam "pentru pacea a toata lumea...", ca unii care stim ca Dumnezeu este stapanul obstesc al tuturor  faptuirilor Sale si ca El are grija de toate, ca un ziditor al lor; iar acela care poarta grija acestora il cinsteste mai bine decat daca I-ar aduce jertfa. In al doilea rand, ne rugam pentru ca, in pacea si linistea lor tihnita si netulburata si noi sa putem duce o viata tihnita si netulburata in toata cucernicia si vrednicia, dupa cum ne indeamna sfantul Pavel.  Vezi I Ioan III, 21-22 si V, 14-15.

Ne rugam nu numai pentru cele sufletesti, ci si pentru bunurile materiale de care avem nevoie: pentru buna intocmirea vazduhului, pentru imbelsugarea roadelor pamantului, ca sa ne aducem aminte ca Dumnezeu este izvorul si datatorul a toate si ca numai spre El sa ne indreptam privirea. Caci Mantuitorul insusi ne-a poruncit sa cerem de la Dansul chiar painea cea de toate zilele, odata cu celelalte lucruri.

• « Inapoi
• Inainte »