Romanii din sud-estul Transilvaniei in secolele XIII-XV


Romanii din sud-estul Transilvaniei in secolele XIII-XV

Motto: "Fiecare loc de pe pamant are o poveste a lui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s-o auzi si trebuie un dram de iubire ca s-o intelegi"  Nicolae Iorga

Am inceput redactarea acestei lucrari cu dorinta sincera de a insista, intr-o maniera sui generis, fideli principiului sine ira et studio, asupra istoriei romanilor din secuime, atat de vitregiti de o istoriografie romaneasca ce i-a neglijat de cele mai multe ori, in favoarea unor abordari generale ori generalizante a spatiului transilvan in ansamblu, a Transilvaniei de sud-est in particular, promovand demersuri istorice vizand mai ales comunitatile secuiesti din zona.

Cercetarea noastra are in vedere tocmai comunitatile romanesti din asa-zisul Tinut al Secuilor, in intervalul dintre inceputul secolului al XIII-lea si sfarsitul secolului al XIV-lea, perioada maximei prezente romanesti in viata politica, militara, sociala si economica a Transilvaniei, alaturi de secui, sasi si unguri, dar si a asimilarii treptate in cadrul populatiei secuiesti, perioada cand si-au asumat un rol activ in cadrul istoriei regiunii.

In legatura cu cele de mai sus, ni se pare firesc faptul ca pentru romani, ca de altfel si pentru secui, nu a fost necesara reglementarea expresa, printr-o diploma de exemplu, a statutului lor fata de regalitatea maghiara, intrucat drepturile, libertatile si privilegiile primilor rezidau din autohtonismul acestora ca supusi ai autoritatii centrale maghiare, iar secuii erau oricum considerati o comunitate libera.

"Romanii intracarpatici nu pot fi priviti nici o singura clipa ca o entitate cu istorie globala. Ei au fost regnicolari cu datorii si libertati proprii starilor ori teritoriilor (comitate, districte, scaune) de care apartineau. Trecutul lor istoric este deci serios fracturat si neuniform".

De ce am ales secolul al XIII-lea ca limita inferioara a cercetarii noastre? Raspunsul rezida in faptul ca orice comunitate

umana, mai mare sau mai mica, dintr-un anumit teritoriu, iese din anonimat in momentul in care da nastere unor "elite" capabile sa o reprezinte, sa o conduca, si in acest fel sa o faca cunoscuta celor cu care intra in contact. Nu intamplator, romanii din sud-estul Transilvaniei sunt pomeniti in documentele scrise tocmai in acest framantat secol al XIII-lea, datorita rolului activ pe care si l-au asumat in viata politica, militara, economica si sociala a zonei.

In secolele XIII-XV nu se gasesc in izvoarele contemporane scrise, date privind componenta demografica a sud-estului Transilvaniei si, prin urmare, analizele de demografie istorica sunt considerabil ingreunate, rezultatele unor asemenea demersuri fiind supuse relativitatii. Aceasta "situatie este, aproape generala pentru intreaga Europa, unde, de asemenea, intre secolele XI-XIV documentele demografice sunt rare, deseori foarte neprecise, de aceea interpretarea lor e destul de delicata". Cercetarea situatiei create in urma asezarii secuilor in sudestul Transilvaniei in cursul secolului al XII-lea ne demonstreaza faptul ca situatia romanilor traitori in aceasta zona la venirea secuilor era mult mai buna initial, devenind, odata cu trecerea timpului, din ce in ce mai grea, sfarsind printr-o asimilare previzibila in conditiile pe care le vom arata in continuare.

Aceasta situatie este, de altfel, valabila si in spatiul transilvan in general. In acest sens, mentionam ca in intreaga perioada parcursa de maghiari in inaintarea lor in interiorul Transilvaniei a existat un proces de asimilare a populatiei intalnite: "Au fost aserviti stapanilor de domeniu nu numai membrii obstilor satesti ale romanilor, ci si o buna parte a ungurilor. In decursul cuceririlor in general, deci si a cuceririi Transilvaniei, puterea centrala maghiara aplica concomitent si alte doua metode. Ea solicita colaborarea altor populatii si incerca sa atraga de partea ei conducatorii locali, cnezii si voievozii. Acestia din urma, fiind deja diferentiati substantial fata de membrii obstilor satesti ale romanilor si tinzand sa devina stapani feudali in adevaratul inteles al cuvantului, au fost - cel putin unii dintre ei - de acord sa faca si cauza comuna cu noua stapanire pentru a-si mentine situatia privilegiata".

In sud-estul Transilvaniei se va manifesta insa un proces de asimilare cu caracteristici aparte, chiar daca vor exista si asemanari cu procesul similar din restul Transilvaniei. Aceasta nunata particulara de asimilare este in stransa legatura cu evolutia specifica a teritoriului in care are loc. O parte a secuilor si romanilor va intra, de altfel, in randurile nobilimii, contribuind in acest fel la cresterea numerica si calitativa in acelasi timp a ungurilor din Transilvania, caci "nu vom gasi cu usurinta la ungurii din Transilvania insusiri ca ale celor care se trag din secuii sau romanii maghiarizati".

Urmarind pe harta asezarea secuilor, observam ca ocupa, in asa-zisul Tinut al Secuilor, in general zonele depresionare care, nu intamplator, sunt in mare parte pline cu toponime de origine romaneasca, fapt care demonstreaza ca si aceste locuri au fost initial populate de romani, astazi secuizati. Secuii au fost colonizati intr-o regiune locuita de romani. Istoricul P. P. Panaitescu cu ani in urma, facea urmatoarele precizari: "Romanii ramasi in aceasta regiune au pierdut limba lor si s-au ungurizat. Dovada ca in secuime au existat sate romanesti peste care au venit secuii este in numirile de locuri, care chiar in regiunile locuite numai de secui sunt in cea mai mare parte de origine romaneasca. De asemenea, din portul secuilor, din felul lor de a cladi casele se vede lamurit ca au suportat o insemnata si veche inraurire romaneasca, pana ce nu impusesera inca limba lor populatiei bastinase romanesti".

Interferenta dintre romani si secui a fost de la inceput una deosebit de pronuntata. "Numai cand un popor se contopeste in altul, lasa urme atat de adanci in viata sociala, politica, in limba, port, ocupatiune si obiceiuri, cum le vedem imprumutate de la romani, la secui".

Tot de la romani au imprumutat secuii si alfabetul. Cunoscuta cronica maghiara a lui Simon de Keza spune ca, dupa venirea ungurilor in Panonia, secuii au primit o parte din tara, dar "nu in Campia Panoniei, ci in muntii de margine, unde au avut aceeasi soarta cu romanii. De aceea, amestecati cu romanii, ei se folosesc de literile acestora".

"Locul unde au trait secuii impreuna cu romanii nu intereseaza prea mult in contextul de fata, deoarece, atat in zona de la poalele Muntilor Apuseni (unde a fost o vreme granita de est a Ungariei si unde sunt consemnati o vreme secuii), cat si in regiunea Carpatilor de Curbura (unde s-a mutat granita Ungariei in jur de anul 1200 si unde s-au stabilit, in fine, secuii), izvoarele ii pomenesc si pe romani".

Interesant si sugestiv in acelasi timp ni se pare si faptul ca "una din cele mai puternice afirmari ale originii romane a romanilor vine din partea cronicarilor maghiari (Anonymus si Simon de Keza). In aceste cronici, anterioare intemeierii tarilor romane, nu se poate sesiza un ton de ostilitate fata de romani. In aceasta perioada, statul maghiar nu suprimase inca autonomiile locale, iar romanii din Transilvania au aceleasi drepturi cu ungurii si sasii; se intrevede chiar inceputul unei evolutii spre o "Universitas Olachorum"".

In epoca arpadiana, dar si o buna vreme dupa aceea, romanii din sud-estul Transilvaniei s-au mentinut si ei intr-o situatie de "egalitate constitutionala" fata de secui, unguri si sasi. Nici un document, fie el particular ori oficial, nu-i arata pe romani ca fiind lipsiti de drepturile regnicolare ori de obiceiul pamantului ("jus valachicum, consuetudo Valachorum si situs Valachiae".

Prezenta romanilor in sud-estul Transilvaniei la venirea secuilor este atestata de o multitudine de surse: arheologice, documentare, confesionale, etnografice, antroponimice, toponimice etc., populatia secuiasca avand in decursul timpului "cele mai intense legaturi si amestecuri etno-lingvistice, de influentari reciproce cu romanii", fapt care l-a determinat odinioara pe unul din marii nostri istorici sa afirme: "Cu secuii avem o simbioza, adeca o viata impreuna; cu ungurii numai o vecinatate. Deosebirea este esentiala".

Documentele medievale vizand sud-estul Transilvaniei pomenesc, alaturi de secui, si pe romani, avand atributii militare, politice si economice pe care nu le puteau primii decat din partea regalitatii arpadiene. Intr-un document din 1222 se vorbeste de "tara secuilor sau

a romanilor" ("per terram Siculorum aut per terram Blachorum", "per Sicuroum terram aut Blachorum"). Aceasta "tara" a romanilor este o ramasita a "padurii" lor, si pomenirea ei alaturi de "tara Secuilor" arata o asimilare a celor doua regiuni sub raportul constitutional al autonomiei.

In anul 1301 este pomenit cneazul Ursul, care "administreaza, dupa o datina de la regii mai vechi, un "sat romanesc"" ("villa olachalin") ("Memorus fidelitatis et obsequiorum serviciorum, sub quibus a predecesoribus nostris Hungariae regibus terra relicti et donatii tinere").

Intr-un document22 din 23 iunie 1250, care aminteste o intamplare din 1210, se vorbeste de o oaste condusa de comitele sibian Joachim, formata din sasi, romani, secui si pecenegi. Dintr-o stire din 1241, inserata in cronica franciscanului Paulin de Venetia, se arata ca romanii si secuii "au inchis trecatorile, pentru ca tatarii sa nu poata trece prin ele". De asemenea, in 1260 "secuii si valahii" ("Siculorum quoque et Balachorum") sunt mentionati in armata regelui Bela. "A doua mare invazie tatara in regatul ungar, cea din 1285, a fost un nou prilej de manifestare a rolului militar al romanilor, care, impreuna cu secuii si cu sasii, au fortificat pasurile muntilor, ingreunand considerabil miscarile invadatorilor". "Pe langa obligatiile militare se aflau cele fiscale care, impreuna, defineau statutul romanilor si se constituiau contravaloarea autonomiei lor stravechi, similara celorlalte autonomii ale variatelor popoare cuprinse in Regatul ungar.

Pe plan de egalitate apar romanii alaturi de secui si de sasi intr-unul din actele emise de Bela IV in favoarea Arhiepiscopiei de Strigoniu, prin care ii reconfirma un sir de venituri daruite de intemeietorii regatului: "de asemenea - aminteste actul regal - sa aiba dreptul de a strange dijmele din veniturile regale, din partea secuilor si a romanilor, dijme in vite mari, mici si in orice fel de animale, afara din darea de pamant a sasilor, dar sa aiba dreptul de a lua de la romanii de oriunde si de la oricare dintre ei, dijmele obisnuite a se plati in regatul Ungariei...". Nici o discriminare nu transpare in acest insemnat document". Intr-un act din 1256 se spune ca romanii si secuii dau dijma vitelor ("Decima Siculorum et Blachorum").

In concordanta cu cele de mai sus, posibilitatea participarii romanilor, in general, a celor din sud-estul Transilvaniei, in particular, la sistemul politic al voievodatului si regalitatii, ne apare veridica, lucru intarit de documentele vremii. In acest sens, amintim de documentul din anul 1291, in care se arata: "cum nos universis nobilibus, Saxonibus, Siculis et Olachis in partibus Transsylvaniae... congregatione cum iisdem fecissemus" si pe cel din 1355: "in congregatione nostra generali universis prelatis, baronibus, nobilibus, Siculis, Saxonibus, Olachis... in partibus Transyilvanis constitutis".

Se poate vorbi astfel de existenta in sud-estul Transilvaniei a unui statut de egalitate intre romani si secui, care a favorizat, de altfel, asimilarea primilor, lucru confirmat de documentele ulterioare din care nu mai reiese acest statut de egalitate, fapt care ne demonstreaza ca secuizarea era avansata. "Dupa 1355, prezenta romanilor nu mai este consemnata in mod direct in adunari, dar nici nu este exclusa pana in deceniul IV al secolului al XVI-lea, cand exista indicii clare ca romanii fusesera indepartati ca entitate dintre factorii politici ai tarii".

In legatura cu "procesul de secuizare" care a avut loc in sud-estul Transilvaniei s-a vorbit destul de putin pana in zilele noastre. Precizam aici ca acesta a fost unul natural, firesc in conditiile unui spatiu de interferenta pe multiple planuri, favorizat insa de conditiile speciale politice, militare, economice si sociale din zona. Initial, a avut loc la nivel individual.

In secolele XIII-XV nu oricine putea deveni secui, aspect trecut de multe ori cu vederea, ci doar acela care facea dovada prestarii unui serviciu in schimbul capatarii acestei calitati. Fenomenul "secui" avea, prin urmare, si o alta acceptiune, nefiind doar un etnonim oarecare, ci aratand si o insusire, o calitate priviliegiata, obtinuta in schimbul anumitor servicii, de regula militare ori economice. Astfel, in anul 1346, gasim o "scrisoare de ocrotire a regelui Ludovic "intaiul" pentru Pavel, fiul lui Dominic, fiul lui Solomon de Senyo, cu privire la faptul ca, atunci cand s-a pus la indoiala insusirea lor de secui (subl. n.), numitul rege, nerecunoscandu-i pe aceia ca secui, a poruncit capitlurilor din Strigoniu si din Agria sa faca o cercetare in aceasta privinta. Invederandu-se, in urma acestei cercetari, insusirea lor de adevarati si neindoielnici secui, a lasat ca sa nu fie datori a infatisa nicaieri privilegii date in aceasta privinta si sa li se ingaduie a se aseza in chip slobod unde vor voi".

Iata cum secuii erau in secolele XII-XIV mai putin o etnie decat o profesiune: "servientes regio". Tocmai drepturile si privilegiile de care se bucurau secuii vor fi mai tarziu unul dintre mobilurile secuizarii romanilor, in conditiile in care regii angevini vor renunta "la formulele de supunere practicate de predecesorii lor, regii arpadieni, in favoarea unor modele pe care le adusesera cu ei din Apus, modele care prevedeau raportul direct al fiecarei feudal cu suveranul sau, raport formulat uniform, nu in variante teritoriale ori de alte tipuri. Fara confirmarea, de regula scrisa, a acestui raport, nici un feudal, indiferent de ce religie era, nu era recunoscut ca atare".

Nu intamplator, prin urmare, regalitatea angevina fixeaza in scris, in cursul secolului al XIV-lea, si "sarcinile militare ale secuilor", limitand tot mai mult autonomia administrativa si juridica a secuilor, sentintele fiind apelate, deseori, la rege. Secolul al XV-lea aduce schimbari si in structura proprietatii in sud-estul Transilvaniei, in sensul improprietaririi unor nobili maghiari pe pamanturile secuilor si, implicit, o restrangere a drepturilor acestora din urma de catre voievodul Transilvaniei, determinand emigrari ale secuilor in Moldova si Tara Romaneasca. Astfel, ei cer intr-un lung si detaliat memoriu, in decembrie 1492, regelui Vladislav al II-lea, schimbarea voievodului Transilvaniei de atunci, anume Stefan Báthory, datorita faptului ca acesta din urma le restransese foarte mult drepturile si privilegiile specifice, in caz contrar amenintand cu emigrarea in Moldova.

Prestarea serviciului militar de catre secui apare ca o obligativitate la inceputul secolului al XV-lea, lucru confirmat documentar, in aceeasi perioada aparand si judecatorul regal ("judex regius").

Iata cum, pe cale de consecinta, in conditiile instaurarii dinastiei angevine, s-a inrautatit atat situatia romanilor cat si a secuilor din sud-estul Transilvaniei. "Iobagia, sub dinastia angevina, devine o institutie de drept. Or, iobagimea aceasta, cu atatea indatoriri, supusa tuturor asupritorilor, se compunea in majoritatea ei din romani".

Procesul de secuizare a romanilor din sud-estul Transilvaniei s-a produs lent, dar continuu, pe cale pasnica si naturala in Evul Mediu. "In veacurile XIV si XV, Romanii bastinasi ... s-au contopit in masa secuiasca". Cum am amintit mai sus, documentele nu-i mai mentioneaza in mod expres pe romanii din secuime. "Ici colea se ivesc nume sporadice de romani, cu nume de botez sacuiesc...". "Sporadic, au mai dainuit si mai tarziu mici insule izolate de Romani

bastinasi" Au existat, in forme mai mult sau mai putin compacte, desi si acestea au suferit o puternica contaminare cu elemente secuiesti (de exemplu dialectele), doar comunitatile romanesti situate, prin forta imprejurarilor, la marginea "tinutului secuiesc".

Initial, toate comunitatile romanesti in care s-au asezat secui sau care aveau in vecinatate secui, ori erau inconjurate de secui, s-au constituit in comunitati de granita. Incetul cu incetul, acestea au fost "absorbite" de comunitatile secuiesti, nemaiavand posibilitatea de a intra in contact cu cei de acelasi neam cu ei.

Aceasta convietuire dintre romani si secui in sud-estul Transilvaniei a dat nastere unui fenomen in stransa legatura cu procesul de secuizare, anume "fenomenul ceangau". In conditiile in care, in cursul procesului de asimilare, unii indivizi (romani) nu reuseau initial sa se identifice total cu etnia secuiasca, din diferite motive, erau denumiti "ceangai". Nu intamplator, spatiul originar al termenului "ceangau" a fost sud-estul Transilvaniei. Forma primara a termenului am gasit-o in maghiarul "csáng", cu variantele "csángani", "csángódni", "elcsángódni", cu intelesul de "strain", "instrainat", aratand deci o insusire, o calitate, fiind, cu alte cuvinte, un nume calitativ. Acesta era folosit de catre secui pentru a desemna initial pe cei care nu erau secui, unii dintre ei aspirand insa la aceasta calitate, cum era cazul romanilor, la un moment dat.

Din secolul al XV-lea, o parte a secuilor care isi pierd privilegiile specifice si sunt nevoiti sa emigreze in Moldova ori in in alte zone, vor fi si ei denumiti "ceangai". Verbul "csángódni" sau "elcsángódni" inseamna tocmai "a parasi pe cineva sau ceva, a te instraina de cineva sau de ceva ce ti-a apartinut".

De fiecare data, termenul "ceangau" era raportat la individ si nu la o comunitate anume, lucru firesc avand in vedere faptul ca individul era cel care primea acest nume calitativ, nu comunitatea din care facea parte, in conditiile in care secuizarea avea loc, dupa cum am amintit mai sus, tot la nivel individual. Asupra acestor probleme am mai insistat, de altfel, si cu alte prilejuri.

Insistenta noastra a fost in consonanta cu dorinta mai veche de a reconstitui istoria romanilor din sud-estul Transilvaniei, "impiedicati asa de multa vreme, aproape doua milenii, de a iesi la plina lumina a publicitatii. Caci, istoria Romanilor din Ardeal trebuie scrisa sat de sat, cu protii si taranii lor, ca sa se vada ca am fost si cum am fost", raspunzand astfel, intr-o maniera sui generis, asemenea taranului roman ardelean de odinioara (intrebat de nobilul maghiar, la mileniul statului ungar, orgolios: "Cand veti sarbatori si voi o mie de ani de la venirea voastra ?"): "Noi suntem de-aici !".

Carti Ortodoxe

Cuprins