Estul Transilvaniei in evul mediu timpuriu


Estul Transilvaniei in evul mediu timpuriu (secolele VIII-XIII)


Spre sfarsitul Mileniului I d. Hr., societatea umana se gaseste intr-o noua faza de evolutie si in spatiul intracarpatic, marcata fiind de caracteristici apartinand evului mediu timpuriu. Populatia traia in asezari amplasate pe terase, situate de-a lungul unor cursuri de apa care traversau depresiuni intramontane in numar mare aici, plasand Transilvania intre regiunile cu cele mai numeroase microdepresiuni intramontane din Europa. Pe versantul vestic al Carpatilor Rasariteni, asemenea depresiuni se inlantuie pe o larga fasie de teren, care urmeaza cursurile superioare ale Oltului, Muresului si Tarnavelor, de la nord, din imprejurimile Toplitei, pana in marginile Tarii Barsei in sud, iar din Rasarit, de la Covasna, Bretcu si Bicaz pana in depresiunile Odorheiului si Reghinului.

Insa in partile estice ale teritoriului intracarpatic, reteaua de asezari umane, in lumina informatiei istorico-arheologice de care dispunem pana acum, este una mai putin densa. Regiunea prezinta, inainte de toate, caracteristici climatice care, in general nu atrag si nu stabilizeaza populatia. Pe de alta parte, depresiunile intramontane pot oferi in cuprinsul lor o anume siguranta vietii umane, dar aici ele erau situate in preajma trecatorilor peste Carpatii Rasariteni, care asigurau legatura intre spatiul intracarpatic si cel din estul Muntilor si din nordul Marii Negre, dinspre care se scurgeau spre Bizant si Centrul Europei grupurile de migratori venite din stepele euroasiatice.

Nu in ultimul rand, cercetarile arheologice privind perioada secolelor VII/VIII - XI/XII au fost neglijate si vitregite in zona Covasna-Harghita in ultima jumatate de secol, cand si arheologia medievala era la inceputurile ei, incat Muzeului Carpatilor Rasariteni, recent infiintat, ii revine ca sarcina stiintifica prioritara impulsionarea cercetarilor de teren, a perieghezelor si sapaturilor arheologice sistematice privind realitatile din aceasta zona provenind din perioada evului mediu timpuriu.

Repertoriile arheologice intocmite in ultimii ani indica o realitate demografica variata pentru secolele VII-X, dupa care urmeaza etapa patrunderii ungurilor si asezarii secuilor aici. Astfel, in judetul Covasna au fost identificate pana acum vreo 20 de puncte arheologice (asezari, cimitire, fortificatii), datate in secolele VII-XI, deci anterior cuceririi maghiare si venirii secuilor in zona. Dintre acestea doar 5 (dintre care 4 sunt din secolele X-XI) sunt atribuite unor microgrupuri de populatii migratoare care s-au infiltrat in regiune. Cele mai multe dintre asezarile medievale timpurii databile in secolele VII-XI din cuprinsul judetului sunt amplasate in perimetrul sau se suprapun peste vetrele unor mai vechi asezari dacice, unele dintre acestea avand si material arheologic roman.

Asemenea asezari medievale timpurii au fost identificate arheologic in zona municipiului Sfantu Gheorghe (trei asezari), la Coseni-Sfantu Gheorghe, Turia, Anghelus, Cernat, Poian, Reci, Baraolt, Comolau (doua asezari), Ariusd etc.. Se constata amplasarea acestora mai ales in partea sudica a judetului, care se deschide spre Tara Barsei, unde conditiile naturale erau ceva mai favorabile locuirii umane. In partile Harghitei, cele mai multe dintre asezari, vreo 30 la numar datate in secolele VII-X, sunt situate pe terase care au, deasemenea, mult material arheologic anterior, dacic si roman, peste care se aseaza cele din evul mediu timpuriu, anterioare patrunderii ungurilor.

Asezarile de la Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc (patru asezari), Oteni, Meresti, Cioboteni-Miercurea Ciuc, Betesti, Mugeni (doua asezari), Porumbenii Mici (asezare si fortificatie), Eliseni, Medisoru Mare, Simonesti, Criseni, Cechesti, Firtanus, Filias, Mihaileni, Chedia Mare (doua asezari), Beta-Mugeni, Mugeni etc. formeaza doar o lista preliminara, minima, a existentului cunoscut astazi privind reteaua de asezari din judetul Harghita. Prin cercetari viitoare in partile rasaritene ale spatiului intracarpatic privind secolele VII-X, registrul asezarilor respective va fi mult largit.

S-a constatat arheologic existenta, in zona Cristurului Secuiesc si a Odorheiului Secuiesc, a celor mai multe asezari din perioada secolelor VII-X, descoperirile din Depresiunile iceului si Giurgeului fiind mai reduse. Locuintele din asezarile datate in secolele VII-XI sunt cele mai multe semiingropate, spre sfarsitul perioadei constatandu-se prezenta catorva locuinte de suprafata. Inventarul rezultat din sapaturile arheologice intreprinse, materialul ceramic mai ales, plaseaza asezarile din zona in aria culturii numite Dridu, caracteristica secolelor VIII-XI. In acest sens, este semnificativa ceramica (vasele) de la Sfantu Gheorghe, Poian (jud. Covasna)4, de la Cristuru Secuiesc, Eliseni sau Filias (jud. Harghita).

Numarul redus al fortificatiilor in aceasta zona denota faptul ca procesul de diferentiere socio-economica in perioada secolelor respective nu a cunoscut aici un ritm mai accentuat, el gasindu-se atunci abia la inceputuri. In cele cateva cazuri, se refolosesc fortificatii din epoci mai vechi (astfel la Porumbenii Mici, in jud. Harghita).

In privinta structurarii anumitor forme de organizare politico-institutionala in aceste teritorii, este de mare utilitate cartarea descoperirilor arheologice si a asezarilor identificate databile in secolele VIII-X, dispunerea lor pe harta si analiza acesteia. A rezultat existenta unor concentratii demografice la izvoarele Tarnavelor (peste 10 asezari), la izvoarele Muresului si ale Oltului si in depresiunea Covasna-Brasov, aglomerari care pot delimita forme incipiente de organizare teritorialpolitica in aceste parti. Ele erau, in orice caz, de dimensiuni mici, ca numar de asezari si din punct de vedere al extensiunii geografice, si mulate pe formele de relief depresionar, existent in zona. Asemenea structuri sunt, in general, caracteristice populatiei romanesti si romano-slave din regiune.

In evolutia istorica a partilor estice ale Transilvaniei se inregistreaza o noua faza odata cu patrunderea ungurilor si incercarile de cucerire a zonei de catre regalitatea maghiara in secolul al XI-lea. Autoritatea regalitatii asupra partilor centrale si rasaritene ale spatiului intracarpatic a fost insa una mai mult formala in secolele XI-XII, fapt aratat de numarul foarte mic al urmelor arheologice care sa ateste prezenta aici a vreunui element destinat pazei de hotar. Descoperirile arheologice si informatiile oferite de izvoarele narative permit concluzia dupa care, primele grupuri de razboinici unguri patrund in estul Transilvaniei in secolul al XI-lea, dupa intemeierea regatului Ungariei si inceputul extensiunii acestuia spre rasarit. Regalitatea maghiara se va folosi de alte elemente etnice pentru a se instapani in regiune, de pecenegi si indeosebi de secui, pe care ii aseaza aici in secolele XII-XIII.

Urmele de populatie secuiasca sunt extrem de putine pentru perioada anterioara secolului al XIII-lea (in judetul Harghita vreo 10, mai putine in judetul Covasna). Secuii sunt transferati de catre regalitate din regiunea Muresului Mijlociu si a Tarnavelor - unde se va produce colonizarea sasilor - inspre cursul superior al acestor cursuri de apa la sfarsitul secolului al XII-lea si inceputul secolului al XIII-lea, in scopul intaririi pazei in marginile rasaritene ale regatului.

Contactarea acestor parti de catre secui si patrunderea lor in zona s-a facut dinspre vest si sud-vest, dinspre depresiunile Targu Muresului si a Odorheiului, unde arheologic sunt identificati ca s-au asezat mai intai. In partile de rasarit ale spatiului intracarpatic, dupa impingerea secuilor de catre regalitatea maghiara in bordura interioara  Carpatilor Rasariteni, s-a produs, in timp, procesul de secuizare a populatiei autohtone romanesti. Privilegiile si libertatile acordate secuilor de regalitate, forma lor de organizare accentuat militara, au constituit alte elemente - si totodata instrumente - ale acestui proces etno-demografic. Procesul ca atare, de secuizare/maghiarizare a romanilor din zona, a continuat pana in zilele noastre si este in desfasurare, consecinta a existentei blocului etnic secuiesc privilegiat constituit aici in evul mediu dezvoltat si la inceputul epocii moderne si a unei politici duse in acest sens de anumite cercuri.

Drept urmare, asezarile romanesti se restrang numeric in Depresiunile Ciuc, Giurgeu, Odorhei, fiind consistente in Valea Muresului, in partea vestica a fostului scaun secuiesc al Muresului, unde contactul cu zonele romanesti de la vest si nord a contribuit la mentinerea vechii panze de populatie bastinasa, romaneasca.

Secuii isi vor definitiva, in secolele XIII-XIV, ca forma de organizare teritorial-politica si militara institutia scaunala, preluata de la romani nu numai de catre ei, ci si de sasii colonizati de regalitatea maghiara in locul lor. Primele scaune secuiesti si totodata cele mai bine organizate sunt - nu intamplator - cele ale Odorheiului si Muresului, situate in vestul teritoriului locuit de secui (si denumit apoi generic Secuime), indicand astfel si directia dinspre care secuii patrund in partile de rasarit ale Transilvaniei. Simon de Keza, cand isi scria cronica sa - prin anii 1282 -1283 - pe baza unor izvoare narative mai vechi, nota ca fapt de netagaduit despre asezarea secuilor (Zakuli) intre romani (Blackis) in "muntii de la marginea tarii" ("in montibus confinii"), cu care s-au amestecat ("unde Blackis commixti"). Era reflectata astfel, intr-un izvor istoric de provenienta ungureasca, situatia etno-demografica existenta in estul Transilvaniei in rastimpul anterior redactarii cronicii lui Simon de Keza, asupra carei realitati se insista si in Cronica Pictata de la Viena - de la mijlocul secolului al XIV-lea - prin reluarea si amplificarea observatiei, socotita pe deplin intemeiata.

Romanii din aceste parti ale Transilvaniei aveau o organizare politica si militara proprie, la 1241 inchizand, impreuna cu secuii ("Olaci et Siculi"), pasurile din Muntii Carpati, incercand oprirea inaintarii tataro-mongolilor in timpul marii lor navaliri inspre Centrul Europei. Organizarea in cnezate si voievodate a romanilor din estul Transilvaniei era o realitate in secolele XIII-XIV.

Aducerea secuilor de catre regalitatea maghiara in Transilvania si dispunerea lor in partile ei rasaritene pentru paza hotarelor regatului au dus la formarea unei pete alogene pe panza de populatie romaneasca a Tarii. Numarul mic la inceput al grupului de secui a rezistat in zona prin caracterul sau compact si, mai ales, ca urmare a rolului militar conferit de regalitate, in care scop li s-au acordat largi privilegii economice si politico-juridice. Factorul hotarator l-a constituit ridicarea lor la stare privilegiata, iar sub aspect numeric, secuizarea populatiei existente in regiune, a romanilor in primul rand, proces derulat continuu in secolele urmatoare, pana astazi, cu cateva "varfuri" ale acestui proces, inregistrate in chip deslusit de recensamintele din secolul al XX-lea.

Carti Ortodoxe

Cuprins