Aspecte ale vietii bisericesti pana la infiintarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Hargitei


Aspecte ale vietii bisericesti pana la infiintarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Hargitei

Dintr-un document din arhivele Vaticanului (Relatarea privind intreaga Transilvanie, intocmita de Francisc Leone, in 9 august 1638), publicat de istoricul si arhivistul bacauan Dumitru Zaharia in "Cronica Episcopiei Husilor" IV - 1998, rezulta ca in "secuime" erau, la acea data, "60 de asezari locuite de populatie mixta romano-secuiasca, organizate in 34 de parohii si 3 arhidiaconate".

Aceste parohii se aflau sub ascultarea canonica a Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia. Din istoricul acestei mitropolii, aparut sub semnatura dr. Gheorghe Anghel, aflam ca decretul de recunoastere ca mitropolit al Transilvaniei a lui Simion Stefan, emis de cancelaria principelui la 10 octombrie 1643, ii confera acestuia jurisdictia peste comitatele: Alba, Crasna, Solnocul de Mijloc, Dabaca, Cluj, Turda, Tarnava, precum si asupra districtelor romanesti: Chioar, Barsa si Bistrita si peste toate scaunele secuiesti si sasesti35. Pentru aceasta perioada a secolului al XVII-lea, cu precadere ultima jumatate de veac, este semnificativa strategia misionara a Bisericii Catolice, prin Propaganda Fide, care s-a manifestat in tinuturile moldovene dar si transilvanene. Alcatuirea unui asemenea plan arata preocuparile Sfantului Scaun in directia catolicizarii romanilor. O piedica serioasa in calea acestei propagande era necunoasterea limbii romane de catre misionari, implicit neputinta lor de a predica si converti pe credinciosii romani. Dumitru Zaharia mentioneaza la Sumuleu (Miercurea-Ciuc, judetul Harghita) parohul ortodox, purta discutii cu misionarii catolici in limba romana. Preocuparile pentru o mai solida actiune a misionarilor catolici in Moldova, dar si zona sud-estului Transilvaniei, este dovedita de organizarea unui seminar catolic, tinut la Estelnic (jud. Covasna), pe mosia contelui Samuel Kanoki, destinat pregatirii misionarilor, care avea una dintre disciplinele de baza studiul limbii romane.

A doua jumatate a secolului al XVII-lea a insemnat, pentru Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei, o perioada de consolidare prin figura unuia din cei mai mari mitropoliti pe care i-a avut - Sava Brancovici. Intr-un context de noi presiuni calvine, in 1656 principele Gheorghe Rákoczy al II-lea a renuntat la impunerea celor 15 puncte referitoare la calvinism si i-a acordat mitropolitului Sava o jurisdictie peste aproape intrega Tarnsilvanie. Alaturi de comitatele Alba, Hunedoara, Severin, Bihor, Zarand, Crasna, Dabaca, Cluj, Tarnava, districtele Bistrita si Beius, erau cuprinsi si romanii din scaunele sasesti si secuiesti: "Si-i acordam deplina putere in bisericile sau diocezele pomenite, supuse jurisdictiei sale, de a servi drept si legitim toate cele ce tin de dregatoria sa, de a vizita bisericile si de a le guverna, de a judeca cauzele de casatorie, de a pedepsi greselile popilor (...) si de a se bucura de veniturile legitime, adica acelea care le-au avut din vechime predecesorii sau episcopii, de a lua darea obisnuita de la fiecare preot si protopop".

Documentul revelator, pentru insemnatatea dregatoriei unui ierarh, si pentru dreptul proprietatii pe care il mostenea de la ierarhii slujitori dinaintea sa si de ascultarea pe care i-o datorau preotii si protopopiii, cu alte cuvinte, o dovada de continuitate a randuielilor si a traditiei ortodoxe pe intreg cuprinsul Transilvaniei, de la care romanii din arcul intracarpatic nu faceau exceptie. In planul rezistentei fata de calvinizare se inscrie si convocarea, de catre mitropolitul Sava Brancovici, a sinodului de la Alba Iulia, din 1675. Printre unele masuri ce priveau organizarea clerului, s-a luat hotararea importanta ca in toate bisericile romanesti "cuvantul lui Dumnezeu sa se faca in romaneste", masura ce avea in vedere introducerea in biserica a limbii romane in toate provinciile locuite de romani. Urmasul lui Sava, mitropolitul Iosif, a primit in decembrie 1680 o diploma de intarire din partea principelui Mihail Apaffy, care-i confirma jurisdictia peste toate tinuturile, in afara de Severin si districtul Beius, precum si satele din scaunele secuiesti si sasesti. In satele din aceste scaune, la care se face referire in diploma, sunt cuprinse si comunitatile din sud-estul Transilvanei in care locuiau romanii ortodocsi, ce aveau aceleasi forme de organizare bisericeasca ca toti romanii din Mitropolia Transilvaniei. Numirile de mitropoliti se faceau de fiecare data de catre soborul mare al protopopilor si preotilor romani din Transilvania38. Mai multe din ordinele imperiale si guvernamentale aveau prevederi prin care se dispunea stoparea legaturilor firesti dintre credinciosii romani ardeleni si cei din Moldova si Tara Romanesca, atat in timpul cand Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei a fost desfiintata (1701-1761), cat si dupa aceea. Astfel, un decret imperial din 10 octombrie 1777, prevedea ca "preotii care sunt preotiti in Valahia sa nu primeasca parohii nicaierea".

Aceste legaturi au continuat, s-au diversificat si amplificat. Despre aceasta evolutie a evenimentelor vorbesc: sfintirea bisericii din Bixad, in 1845, de catre mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, prezenta in randul ctitorilor bisericilor din Valcele, Marcus, Dobolii de Jos, Araci s.a. a unor boieri moldoveni si munteni, circulatia unui numar impresionant de carti bisericesti tiparite in principalele centre tipografice de peste Carpati, daruite bisericilor din zona de catre fratii intru credinta si neam etc.

Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, publicate de cercetatoarea Ana Grama in anuarul Angvstia, cuprind informatii bogate, diverse si inedite despre prezenta si circulatia cartilor de cult in limba romana, care le intregesc pe cele cuprinse in lucrarile semnate de Ioana Cristache- Panait, Elena Mihu, Mircea Sfarlea s.a. Documentele mentionate redau bogatia de "carti si manuscrise" detinute atunci de aproape 50 de parohii (unele dintre acestea sunt astazi in jud. Brasov). Dintre acestea, biserica din Papauti detinea o "Evanghelie veche (jumatate greceste) primita in 1693 de la Monastirea Ungro-Vlahiei", o Cazanie veche cu mentiunea ca "din spusele unora e de vreo 280 de ani" s.a.; biserica din Marcus avea aceeasi Evanghelie, tiparita in 1693 de "Mitropolia din Bucuresti" si "o Cazanie veche moldovenesca", un Molitvelnic tiparit la Targoviste in 1713, o Evanghelie tiparita la Ramnic in 1746 s.a. O buna parte din aceste valori bibliofile se afla astazi la Muzeul Spiritualitatii Romanesti de la Catedrala Ortodoxa din Sfantu Gheorghe. Muzeul poseda un mare numar de carti bisericesti, expunand o serie de raritati, cum sunt: Cazania lui Varlaam (Iasi, 1643), Indreptarea legii (Targoviste, 1652), Chiriarodromion (Alba Iulia, 1699), un Liturghier tiparit in anul 1713 de Antim Ivireanul, precum si numeroase alte tiparituri cu caracter religios, provenind din vestitele centre tipografice de la Bucuresti, Rimnicu Vilcea, Buzau, Iasi, Manastirea Neamt, Roman, Blaj etc., atestand si in acest fel legaturile spirituale ale romanilor localnici cu cei de pretutindeni.

De mare bogatie si varietate sunt cartile de cult pastrate in bisericile harghitene (un numar mare dintre ele fiind expuse la Muzeul Manastirii Toplita), acestea provenind din toate centrele tipografice romanesti: Snagov, Bucuresti, Buzau, Ramnic, Iasi, Neamt, Sibiu si Blaj. Impresionanta este insemnarea de pe Evanghelia tiparita la Snagov in 1697, cumparata de locuitorii comunei Sacel, cu 20 zloti pentru biserica lor, urmand a ramane aici "cat atunci va trai neamul nostru romanesc neunitu din Sacel". In patrimoniul aceleiasi biserici s-au pastrat numeroase carti: Apostol (Buzau, 1704), Triod (Bucuresti, 1768), Evanghelia (Snagov, 1697), Antologhion (Bucuresti, 1777, legata cu banii satului la 1864). Mentionam prezenta in cadrul bisericilor din acelasi judet a unor carti precum: Psaltirea tiparita la Milesevo la 1544 (Imper), manuscrisul Psaltirii romano-slave din 1577 (aflat la Biblioteca Academiei Romane) si Evanghelia tiparita la Bucuresti in 1682 (Voslobeni) s.a.

Despre prezenta si numarul mare al credinciosilor de "lege romaneasca" (in Transilvania, ortodoxia este socotita "lege romaneasca", iar in loc de ortodox se spunea, adeseori, roman) din fostele scaune secuiesti - vorbesc si practicile credinciosilor reformati si catolici din satele locuite azi de etnici maghiari. Este relevanta in acest sens practicarea, de catre secui, a traditiilor specifice spiritului romanesc, legate de sarbatoarea Craciunului si a Sfantului Vasile (colindele, Plugusorul), prezenta lor la slujba ortodoxa din ziua Bobotezei (pastrarea Aghiazmei Mari cu multa evlavie), dar si in restul anului, apeland cu credinta la preotul ortodox pentru a-i pomeni, impreuna cu familiile lor, la Sfanta Liturghie. Din universul lor satesc mai fac parte si alte datini sau "credinte desarte", preluate de la taranii romani (cele legate de nastere, casatorie si moarte, de prevenirea unor fenomene meteorologice nedorite, strigoii si manifestarile lor s.a.). Toate aceste imprumuturi se circumscriu interferentelor dintre romani si secui de-a lungul veacurilor. "Numai cand un popor se contopeste in altul - mentiona Sabin Opreanu - lasa urme atat de adanci in viata sociala, politica, in limba, port, ocupatiune si obiceiuri, cum le vedem imprumutate de la romani la secui".

Conform mai multor studii apartinand lui Dumitru Martinas, Dumitru Zaharia si mai recent Anton Cosa - convietuirea dintre romani si secui in sud-estul Transilvaniei a dat nastere unui fenomen in stransa legatura cu procesul de secuizare, anume "fenomenul ceangau". In conditiile in care, in cursul procesului de asimilare, unii indivizi (romani) nu reuseau initial sa se identifice total cu etnia secuiasca, din diferite motive erau denumiti "ceangai". Spatiul originar al acestui termen a fost sud-estul Transilvaniei. O parte a secuilor care-si pierd privilegiile specifice si sunt nevoiti sa emigreze in Moldova ori in alte zone, vor fi si ei denumiti "ceangai" incepand din secolul al XV-lea. Verbul "csángodni" sau "elcsángodni" inseamna tocmai "a parasi pe cineva sau ceva, a te instraina de cineva sau de ceva ce ti-a apartinut".
Totusi, cum s-a mentionat, viata romanilor din estul Transilvaniei a fost puternic marcata de amplul proces de secuizare si apoi maghiarizare, desfasurat pe parcursul mai multor veacuri. Consecinta acestui proces a fost disparitia si diminuarea numarului de comunitati romanesti si a lacasurilor de cult specifice acestora.

Din Sematismul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei, actualizat cu datele din cercetarile intreprinse pentru redactarea prezentei lucrari, rezulta ca un numar de 37 de biserici ortodoxe si greco-catolice din eparhia mentionata au disparut, in ultimile secole, odata cu obstile credinciosilor care le zidisera. Majoritatea dintre ele au fost ctitorite de unele din cele mai puternice comunitati romanesti care existau in zona in secolele XVI-XVIII. Iata cateva exemple din judetul Covasna. Altarul semicircular cu cornisa poligonala, provenit de la o veche biserica romaneasca din Miclosoara- asa cum afirma unii cercetatori - este inglobat in actuala biserica romano-catolica. Biserica ortodoxa din Moacsa, ramasa fara credinciosi datorita vitregiilor vremii, s-a daramat in jurul anului 1870. La biserica ortodoxa din Bodoc, in 1699, slujea "popa Kosztin", iar in 1733, "popa George". Nu se cunoaste soarta ulterioara a acestei biserici. In Ghidfalau, biserica ortodoxa este mentionata in documente in 1733 (preot Moise Boieru) si in 1762, la sfarsitul secolului XVIII devenind greco-catolica. In 1872, "un vant puternic a distrus complect biserica romanilor". De atunci nu s-a mai ridicat alta biserica romaneasca. La biserica ortodoxa din Ilieni, in anul 1733 slujea "popa Stefan". Dupa trecerea la uniatie, in 1882, credinciosii greco-catolici au ridicat biserica de lemn cu hramul "Cuvioasa Paraschiva", locas care a existat pana in perioada interbelica. La biserica ortodoxa din Lemnia, in anul 1733 slujea preotul Dragomir. Dupa trecerea la uniatie, in 1856, credinciosii greco-catolici au construit o noua biserica pe locul celei vechi. O furtuna din anul 1956 a distrus sfantul locas, ramas din 1940 fara preot si credinciosi. Biserica ortodoxa din Let, la care in 1733 slujea "popa neunit Ionascu", este amintita si la inceputul sec. al XIX-lea. Fosta biserica ortodoxa din Sanzieni este mentionata in anii 1733 (cand slujea "popa Andrei"), 1750 si 1762.

Din pacate, si in acest caz, in anul 1772 "un vant puternic a distrus complect biserica romanilor". Datorita scaderii numarului credinciosilor ortodocsi, nu s-a mai ridicat alta biserica. Biserica ortodoxa din Turia este atestata de documente la 1750 si 1781 (cand avea ca preot interimar pe Bucur Stoicovici). In anul 1811, credinciosii romani, impreuna cu biserica lor, au trecut la greco-catolici. Biserica "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil", zidita in 1877, in anul 1960 a fost doborata de o furtuna mare. La fel ca si credinciosii de odinioara, deznationalizati si trecuti la romano-catolici, clopotul fostului lacas de cult romanesc apartine azi bisericii catolice din sat. In anul 1750, este consemnat in documente preotul roman din Valea Crisului, iar in 1762, biserica ortodoxa. Dupa trecerea la uniatie, in 1795, "popa Bucur" este transferat la parohia din Lemnia. De atunci nu se mai stie nimic de soarta bisericii. Despre fosta biserica ortodoxa din Zoltan marturiseste un inscris de pe o Cazanie, din 1752. Biserica ortodoxa din Magherus (Ozun) a fost ctitorita in 1786 de negustorul brasovean George Radu Leca. Biserica ortodoxa cu hramul "Sfantul Gheorghe" din Dalnic este mentionata in documente in anul 1792. La biserica "Sfantul Ioan" din Icafalau, in 1794 slujea "popa Gheorghe". Despre fosta biserica romaneasca din Olteni vorbeste o scisoare a preotului Boier din 1813, adresata preotului ortodox Streja, din Glajaria Malnasului61, iar despre biserica greco-catolica din Coseni aminteste vechiul clopot cu inscriptie in limba maghiara, aflat pana nu de mult in clopotnita din cimitirul satului, impreuna cu celalalt clopot donat in perioada interbelica de Scoala Normala din Braila.

In aceeasi situatie s-au aflat mai multe biserici din judetul Harghita. Ruinele bisericii de zid din Tomesti, distrusa de tatari in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, dainuie si astazi pe dambul ramas in afara satului, in cimitir, unde majoritatea numelor de pe cruci sunt ale unor romani maghiarizati. Dupa unii autori, in Atia a fost o biserica romaneasca, disparuta la finele sec. al XVII-lea. Matricolele bisericii romano-catolice din Atia dovedeau ca, la 1720, multi romani ce-si pastrasera numele romanesti fusesera convertiti la acesta religie, iar in 1860, mai numara doar sase suflete. La Madaras, in 1787 s-a construit o biserica noua, insa pe cartile bisericesti proprii erau insemnari din 1692. Biserica de lemn din Aldea, construita in 1727, dispare "coplesita de vremi" in 1787. In acelasi an s-a ridicat o alta biserica din lemn, cu hramul "Sfantul Nicolae", disparuta ulterior. Documentele ecleziastice romanesti mentioneaza existenta in Goagiu a unei biserici ortodoxe in secolul al XVIII-lea. Conscriptia din 1733 mentioneaza existenta, in Porumbenii Mici, a unei biserici fara preot, cuprinsa in "districtul Cichindealului", iar conscriptia din 1760 confirma existenta bisericii din Plaiesii de Sus. Biserica veche a fost de lemn, urmata de cea de zid, ale carei ruine se mai vedeau cu cateva ecenii in urma69. In anul 1752, "popa Mihai din Matiseni a pus zalog pe un exemplar din Indreptarea legii, in Rusul Bargaului, cu o jura pentru 10 florini". Despre fosta biserica ortodoxa Soimusu Mare sta marturie insemnarea de pe Apostolul tiparit la Blaj: "Eu, popa Vasile de la Soimusu, au dresu aceasta carte la 1795". Biserica de lemn din Lunca de Sus ridicata la 1800 a "cedat" locul celei din piatra, azi disparuta, iar cea din Nicolesti, refacuta in anul 1846, a fost devastata in 1943-1944, apoi a fost parasita si a disparut in timp. Biserica "Sfantul Simion Stalpnicul" din Cozmeni - ridicata in 1875 (foarte probabil renovata la acea data), nu mai exista in 1932. Printr-o circulara a Episcopului Alba-Iuliei din august 1918, cei 79 de credinciosi greco-catolici din Ghidut, impreuna cu biserica lor, au fost trecuti la catolicism. In deceniul trei al sec. al XX-lea, documentele consemnau faptul ca biserica romaneasca de la Corund era total ruinata. La sfartitul sec. al XIX-lea este consemnata si disparitia bisericilor greco-catolice din Atia, Cusmed, Comanesti si Soimusu Mic.

In afara celor 37 biserici a caror disparitie este atestata documentar, potrivit traditiei sau unor ipoteze, exista inca multe biserici foste ortodoxe care astazi apartin altor culte. Biserica unitariana din Chichis, construita in prima jumatate a sec. al XV-lea, avea initial o absida circulara in stil bizantin, cu altarul orientat spre rasarit. Numai in cursul sec. al XVI-lea, cand biserica a devenit protestanta, s-a facut transformarea ei in stil gotic. In traditia locala romaneasca se spune ca biserica reformata din Cernat a fost o veche biserica ortodoxa, care ar fi dainuit pana in anul 1560, cand a trecut la calvini.

La biserica unitariana din Chilieni (despre trecutul romanesc al satului vorbeste denumirea sa, care vine de la "chilie"; conform traditiei, aici, in vechime, a existat o manastire ortodoxa: "chilii calugaresti"), cu ocazia executarii lucrarilor de restaurare, sub straturile succesive de tencuiala s-a gasit pictura originala de factura bizantina, iar intr-o nisa, obiecte de cult ortodoxe. Despre biserica romano-catolica din Ghelinta, valoros monument de arta din sec. al XIII-lea (aflata pe lista monumentelor UNESCO), exista puncte de vedere precum ca ea a fost la origine romaneasca. In acest sens, Silviu Dragomir opina, in 1932, ca peste stratul initial al picturii au fost aplicate alte straturi de pictura si tencuiala, iar Kós Károly afirma ca biserica a fost ridicata in sec. al XV-lea si restaurata in sec. al XVIII-lea, iar ca proprietari mentioneaza pe "secuii greco-catolici unguri". Sunt exemple despre marile pierderi inregistrate de bisericile romanesti, ortodoxa si greco-catolica, din fostele scaune secuiesti, necunoscute sau eludate cu buna stiinta de cei care vorbesc astazi de "cucerirea pamantului secuiesc prin expansiunea violenta a ortodoxiei", respectiv a bisericilor cu "cupole in forma de ceapa".

Ocupatia Transilvaniei de catre trupele habsburgice si apoi instalarea administratiei austriece, a generat o puternica actiune in vederea consolidarii noii stapaniri. In aceasta strategie, un element important era atragerea romanilor la catolicism. Imprejurarile dezbinarii religioase a romanilor ortodocsi din Transilvania, din jurul anului 1700, sunt bine cunoscute. Toate promisiunile primite de la Viena - in schimbul parasirii credintei ortodoxe - au ramas fara nici o finalizare in imbunatatirea situatiei sociale a romanilor ardeleni. Lupta pentru recunoasterea vechiului lor statut si apoi pentru refacerea unitatii bisericesti a fost dusa cu mult curaj de preoti si credinciosi, care au infruntat teroare, temnite si chiar si moartea.

Pentru sud-estul Transilvaniei, procesul uniatiei s-a produs diferentiat. Parohiile din protopiatul Trei Scaune (aflate traditional in sfera de influenta a Brasovului) au ramas in continuare ortodoxe (doar un numar de zece parohii au format protopopiatul greco-catolic cu sediul la Poian), iar cele din protopopiatele Giurgeu si Odorhei au trecut in majoritate la greco-catolicism la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Despre numeroasele dispute dintre autoritatile locale si cele doua confesiuni romanesti, generate de rezistenta credinciosilor la procesul uniatiei, vorbesc numarul mare de documente (circulare, conscriptii, sematisme, rapoarte, corespondenta etc).

Spre sfarsitul sec. al XVII-lea se inmultesc informatiile referitoare la organizarea bisericeasca a romanilor din sudestul Transilvaniei. Astfel, avem adunarea care a avut loc la Targu Secuiesc in ziua de 20 noiembrie 1699, pe baza hotararii Dietei din Alba Iulia, la care au participat aproape 900 credinciosi romani (capi de familie) impreuna cu preotii lor, din peste 90 de sate aflate la marginea rasariteana a Transilvaniei in care traiau atunci romani ortodocsi (din care 746 erau numai din Trei Scaune). In urma anchetei efectuate de catre reprezentantii religiilor "recepte", anume desemnati in acest sens, s-a consemnat faptul ca "toti oamenii care au tinut religia greceasca sau romaneasca,... au ramas cu totii in vechea lor religie, n-au voit sa imbratiseze nici una din religiile recepte in tara aceasta". Despre statornicia in credinta a romanilor ortodocsi consemnam si parerea baronului Stefan Daniel din Varghis, bun cunoscator al romanilor ardeleni, pe care ii ura pentru vitalitatea lor. "In privinta aceasta, starea valahilor, atat a clerului cat si a poporului, aflam ca au acea natura, acea perseverenta asezata in suflet de natura care pentru maxima (deviza) religiei sale, la care tin ca la unicul si principalul scop al mantuirii vesnice, la care toti trebuie sa se supuna, acea superstitie oarba si total barbara care in limba lor natala suna astfel: "Asa am pomenit", adeca ei in religia mostenita de la stramosi, pana la sfarsit trebuie sa persiste". La Sinodul din anul 1700 de la Alba-Iulia, in care s-a hotarat Uniatia, a participat si "protopopul Cristea din Haromszek (Treiscaune) cu 13 preoti". Ca si in cazul altor protopopi, cercetarile ulterioare au dovedit faptul ca semnatura sa de adeziune la uniatie a fost falsificata.

Sub indrumarea Episcopilor Ghedeon Nichitici si Dionisie Novacovici, in decursul secolului al XVIII-lea, sediul protopopiatului ortodox refacut Trei Scaune a fost pe rand in localitatile Ozun, Dobolii de Jos si Cernat, pentru ca in secolul al XIX-lea sa fie la Bretcu, Valcele si Sfantu Gheorghe, localitati care aveau stranse legaturi cu Brasovul si se aflau pe traseul ce lega acest puternic centru al romanitatii si ortodoxiei, prin pasul Oituz, cu Moldova. In Poian, localitate aflata in vecinatatea localitatii Targu Secuiesc, a functionat sediul Protopopiatului greco-catolic al Treiscaunelor. Parohiile greco-catolice din fostele scaune Odorhei, Giurgeu, Casin si Ciuc au apartinut protopopiatelor cu sediile in Odorhei, Frumoasa si Gheorghieni. In secolul al XX-lea, organizarea bisericeasca ortodoxa si greco-catolica din zona a urmat organizarea administrativ-teritoriala.

Conscriptia din 1733 consemneaza existenta, in districtul Trei Scaune, a 16 preoti (12 ortodocsi si 4 uniti). La 1760- 1762 erau 30 de preoti (19 greco-catolici si 11 neuniti) si 21 de biserici, la 1875 de familii (1458 ortodoxe si 417 unite). Tot atunci, in scaunele Ciuc si Odorhei sunt mentionati 27 de preoti uniti, 8 biserici si 1615 familii ( 1210 unite si 395 ortodoxe). In 1788, protopop al "Haromsecului"era pr. Toma Popovici din Dobolii de Jos, caruia i-a urmat, pana in anul 1818, pr. Nicolae Popovici din Cernatul de Jos. Episcopii Ghedeon Nichitici si Gherasim Adamovici, ca si mai tarziu Vasile Moga, prin circularele trimise protopopilor din zona, solicitau acestora sa comunice credinciosilor continutul unor ordine imparatesti si guberniale, sa respecte regulile ocuparii parohiilor vacante ("oprirea de la toata slujba a preotilor preotiti in Valahia"), ale randuielilor privind casatoria, divortul, recasatoria, intocmirea unor colecte de ajutorare a credinciosilor care au avut de suferit de pe urma incendiilor, calamitatilor naturale etc, dar si despre pastrarea documentelor ce priveau averile bisericesti, "credintele desarte", obligatiile preotilor ca lideri ai comunitatilor, folosirea alfabetului chirilic, intocmirea documentelor "civile" - o adevarata "civilizatie a scrierii" in formare, introducerea normelor sanitare etc.

Ultima decada a secolului al XVIII-lea se desfasoara sub auspiciile hotararilor imparatului Iosif al II-lea. Efectele reformei lui Iosif al II-lea au persistat in fiecare domeniu al vietii publice si private. Beneficiile cele mai palpabile pentru romanii ardeleni au fost impulsul dat invatamantului si recunoasterea oficiala acordata Bisericii Ortodoxe. Edictul de toleranta, emis la 13 octombrie 1781, acorda necatolicilor libertatea practicarii credintei, dreptul de a construi biserici din piatra si de a deschide scoli in acele locuri unde numarul locuitorilor se ridica la cel putin o suta de familii. In secolul al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea, deja clerul Bisericii Ortodoxe Romane si al Bisericii Greco- Catolice a jucat un rol mult mai important in viata politica a romanilor transilvaneni decat clerul ortodox din Moldova si Tara Romaneasca. Acesta si-a asumat conducerea aproape prin absenta, intrucat nici un alt grup si nici o alta clasa politica nu posedau un prestigiu si o coeziune comparabile, iar cele doua biserici, in absenta institutiilor politice romanesti, ofereau romanilor singurul cadru de viata comunitara.

La inceputul secolului al XIX-lea, prin documentele semnate de vicarul Ioan Popovici si apoi de Episcopul Vasile Moga, se consemneaza ca viata spirituala si culturala a credinciosilor romani s-a diversificat si imbogatit. Pentru asigurarea resurselor financiare, in noiembrie 1803, oficialitatile Scaunului Trei Scaune trec la aplicarea prevederilor ordinului gubernial prin care a fost aprobata cererea Consistoriului Ortodox, potrivit careia preotii ortodocsi urmau sa primesca de la credinciosi darea de sase bani denumita dacia. Au sporit preocuparile privind organizarea invatamantului confesional. Intr-o circulara din 1811, adresata protopopului ortodox Nicolae Popovici din Cernat, si nu numai, se cere instruirea dascalilor si preotilor din sate, prin invatarea cititului cu slove latinesti si cu cuvinte romanesti.

Intr-o alta circulara a Episcopului ortodox Vasile Moga de la Sibiu, din anul 1829, referitoare la invatamantul confesional, se spune: "Cinstite parinte protopoape, Prin milostivul decret guvernalicesc din 8 octombrie a.c. Nr. 9088, se poronceste ca toti copiii de la 5 pana la 13 ani sa mearga la scoala, daca nu si vara, incai toamna si iarna, si daca nu-i vor vrea parintii sa-i mane de buna voie, sa se pedepseasca (...) Sa se faca in tot satul scoala si sa se pue dascal si la toata jumatatea de an sa se faca incoaci relatie si aceasta cu atat mai tare cu cat s-au fost mai poruncit prin milostivul decret guvernicesc din 1 august 1808 si din 5 martie 1784".

Intre 1818-1827, in urma hotararii Consistoriului episcopesc din Sibiu, este numit ca administrator protopopesc peste zona, pr. Radu Verzea din Sacele, protopop al Brasovului. Intre anii 1827-1835 a urmat ca administrator pr. Ioan Pop (Popescu) din Bretcu. Episcopul Vasile Moga reorganizeaza, in anul 1847, protopopiatul Treiscaunelor, si infiinteaza, alaturi de cel cu sediul in Bretcu, protopopiatul "Haghigului si Valcelelor", avand ca protopop pe pr. Ioan Moga din Valcele (1847-1868).

Inca de la izbucnirea Revolutiei de la 1848, la marile Adunari Nationale de la Blaj au fost alesi delegati din zona la aceste adunari. Revolutia pasoptista a insemnat o noua etapa de catalizare a energiilor nationale pentru afirmarea nazuintelor de emancipare nationala si sociala a romanilor. Clerul roman, ca parte integranta a intelectualitatii, a avut un rol hotarator in formularea programului revolutionar national si social romanesc, in organizarea miscarii, in lupta de aparare a revolutiei pe plan militar, in organizarea administrativa a Transilvaniei ca tara romaneasca. Mai presus de toate insa, preotii si tinerii teologi au facut legatura intre "inteligenta" si masele rurale, spre care au vehiculat idealurile revolutiei si le-au antrenat in miscarea revolutionara si, concomitent, au furnizat cadre pentru organismele militare revolutionare si pentru noua administratie romaneasaca.

Printre cei care s-au afirmat ca fruntasi revolutionari au fost protopopii Petru Pop din Bretcu si Ioan Moga din Valcele. Alaturi de iobagii din restul Transilvaniei, s-au ridicat si romanii din secuime, alaturi de insurgentii secui, impotriva grofilor unguri si secui. Cum era de asteptat, preotii romani din zona, la intoarcerea acasa "au fost prigoniti, fiind nevoiti sa se refugieze" (pr. Ioan Bucsa din Belin, Ioan Csiki din Aita Mare), secuii incepand "a maltrata pe pacinici [pasnicii] locuitori romani". Un memoriu emotionant a trimis, la 16 septembrie 1849, protopopul Petru Pop al Treiscaunelor, care relata suferintele tuturor preotilor si credinciosilor romani din zona respectiva: "dupa ce nimanui nimic facand, iar cine au vreut au luat, am lasat tot, apoi izgoniti am fost si fara scapare nicairi capatand, robiti, jefuiti de avere, de sanatate, multi si de viata, cu bataie de joc tunsi, de credinta religiei, cu amenintari cu pierederea vietii despartiti, luatune-a ce-am avut tot, am stat pana in gat in focul gheenii si trupeste si sufleteste". Actiunea duplicitara a imparatului il facea pe protopopul Petru Pop sa scrie, in 1850, "ca noi acum inzecit suntem mai impilati ca mai inainte (...), ne cer indoit, sa ia cine ce vrea, ne-au jefuit de toate, suntem mai impilati in toate, n-avem nici un drept".

Tot atunci, in mai multe localitati cu populatie mixta, romanii ortodocsi au fost trecuti cu forta la confesiunile maghiare. La Sfantu Gheorghe, romanii au fost adunati in piata centrala a orasului si constransi sa-si paraseasca religia. La Varghis si filiile sale, preotul Gheorghe Vatasan, ramas fara credinciosi, s-a refugiat la parohia Crit (jud. Brasov). Un document de epoca spune ca, la venirea ostilor tariste, "locuitorii unguri care nu s-au putut refugia si au ramas in Araci, au inceput sa invete rugaciuni romanesti si sa aseze prin casa icoane ortodoxe, (...) si sa treaca drept romani". In a doua etapa a revolutiei, cand obiectivele nationale ale romanilor ardeleni nu coincideau cu cele ale maghiarilor si secuilor, pentru romanii din "secuime" a inceput o perioada deosebit de grea. O parte dintre ei au continuat sa fie alaturi de secui, asa cum au procedat romanii din Subcetate, Toplita si din alte localitati din zona. Romanii din Micfalau, la inceput si-au varuit biserica (atunci pictata si in exterior) pentru a "insela ostile kossuthiste", apoi au luptat "sub stindardul lui Kossuth Lajos si au facut cauza comuna cu maghiarii".

De precizat este si faptul ca din Lutita (jud. Harghita) au pornit marile atrocitati, incendieri (sau "taciunarii", cum li se spuneau in epoca) si jafuri ale secuilor contra romanilor si sasilor. In urma adunarii secuilor de la Lutita din 4/16 octombrie 1848, la care se apreciaza ca au participat 60.000 de secui, s-a dezlantuit o adevarata prigoana asupra satelor romanesti. Marturii despre cele intamplate sunt mentionate in declaratiile preotilor Zaharia Crisan din Sard (jud. Mures) si Dumitru Palosan din Sacel (jud. Harghita), care prezinta o serie de atocitati savarsite de secui in mai multe sate situate pe Tarnave, in zona Odorhei-Sighisoara-Tarnaveni etc. Declansarea razboilui civil a dat curs unui nou lant de suferinte romanesti, multi preoti fiind nevoiti sa-si paraseasca parohiile sau erau arestati. Alte detasamente de represiune secuiesti au devastat bisericile si scolile romanesti si au maltratat populatia din Depresiunea Buzaului Ardelean si din alte localitati. In Odorheiul Secuiesc au functionat "tribunale de sange" carora le-au cazut victime romanii din Zabala, Bretcu si alte localitati, precum si cei 21 de romani impuscati in muntii Ciucului intre 18 februarie si 13 aprilie 1849, lasati neinhumati. Slabiciunile unuia dintre liderii de marca ai romanilor din Ciuc-Giurgeu au avut grave repercursiuni asupra comunitatilor romanesti din zona.

Din Sematismul Bisericii greco-catolice pe anul 1900, aflam ca protopopul greco-catolic de Giurgeu, Aron Boieriu "rapit de valurile furioase ale revolutiunii din 1848-1849, a luat parte activa ca orator al secuilor". Acest comportament a condus la un conflic deschis intre protopopul mentionat si majoritatea credinciosilor sai si la persecutii din partea secuilor, care au jefuit parohiile romanesti din Subcetate, Toplita, Sarmas, Bilbor si au omorat pe preotii Teodor Precup din Telec si Teodor Dumbrava din Bicaz. In perioada 1835-1853 a fost protopop al Treiscaunelor preotul Petru Pop din Bretcu, cunoscut luptator si lider de necontestat al romanilor din zona in timpul Revolutiei de la 1848-184997. El a fost schimbat de Episcopul Andrei Saguna "din pricini binecuvantate" (in contextul presiunilor autoritatilor administrative maghiare ale timpului respectiv). Intre anii 1853-1861, Protopopiatul Treiscaune a fost condus de pr. Nicolae Popescu din Martanus. Episcopul Andrei Saguna comunica, printr-o circulara, hotararea Consistoriului din 3 iunie 1861, aratand ca dupa "raposarea in Domnul a parintelui administrator protopopesc Nicolae Popescu", a inceput "a cugeta mai serios despre starea bisericeasca si scolara a tractului protopopesc al Treiscaunelor" "a aflat a fi foarte inapoiata si parasita". Astfel, "constrans" fiind de cerintele timpului de fata si luand in bagare de seama si rugamintea ce s-a asternut de catre o parte a preotimii noastre, am aflat de bine, in cointelegere cu Consistoriul diecezan, a incredinta administrarea tractului protopopesc al Treiscaunelor preacinstiei sale parintelui protopop al II-lea al Brasovului Ioan Petric". Cu venirea acestui luminat protopop in fruntea tractului Trei- scaunelor, viata bisericeasca si scolara intra intr-o faza de revigorare si progres. Impreuna cu protopopul Ioan Moga, cei doi lideri spirituali ai romanilor reusesc, cu sprijinul Mitropoliei din Sibiu, sa asigure preoti si invatatori calificati in majoritatea parohiilor, sa construiasca noi biserici si sa le repare pe cele existente.

Ceea ce s-a petrecut in secolul al XIX-lea in arcul intracarpatic reflecta, la o scara mai mica, hotararile luate pentru intreaga Biserica Ortodoxa Romana din Transilvania. A fost o vreme de multe decizii, de innoiri, de schimbari, care au facut ca Biserica din Ardeal sa dobandeasca o noua infatisare reusind sa se impuna intr-un mod mult mai pragmatic, mai ales in urma recunoasterii prin lege a autonomiei Mitropoliei Ortodoxe, in iunie 18.

Pentru istoria bisericii stramosesti secolul al XIX-lea este dominat de figura marelui mitropolit Andrei Saguna care, intr-un context politic deloc favorabil, a realizat fapte durabile pentru statutul Bisericii Ortodoxe din Ardeal, dandu-i o organizare corespunzatoare, necunoscuta in alte biserici. In conditiile de viata create dupa 1867, prin autonomia acceptata in 1868 si prin Statutul Organic, Biserica a ramas singura institutie romaneasca de mare autoritate, fiind un adevarat far calauzitor al poporului nu numai in probleme bisericesti, ci si culturale si nationale. Cea mai evidenta dovada in acest sens este relatia pe care ASTRA a avut-o cu Mitropolia din Sibiu, cu care in diverse paliere a ajuns pana la identificare, mai ales la inceputurile sale. Marele mitropolit a trebuit sa faca dovada unei diplomatii de exceptie, intrucat nu putea sa participe pe fata la toate actiunile politice in care era solicitat, fara a primejdui prin aceasta pozitiile castigate de romani pe teren bisericesc si scolar. Personalitatea Mitropolitului Andrei Saguna, acest "Mesia al Transilvaniei", si-a pus pecetea si asupra vietii bisericesti, scolare si culturale a romanilor din sud-estul Transilvaniei, cunoscand bine realitatile din zona (inclusiv prin prezenta sa in parohii, dar si in statiunile balneare de la Valcele si Covasna) si sprijinind bisericile, scolile, cultura, institutiile economice si a presa in limba romana. Intr-o circulara din 1870 se spune: "Stim cu totii iubitilor, intre ce imprejurari critice au trait confratii nostri din tinutul Secuimii si traiesc inca si pana in ziua de astazi. Cu totii simtim daunatoarele urme ce le-au lasat influenta timpului de mai inainte asupra crestinilor nostri din Secuime. Nicaieri nu este atat de amenintata nationalitatea si confesiunea noastra ca acolo. Sa prevenim deci, iubitilor, pericolul acesta ce ne ameninta cu pierderea unui membru insemnat din trupul bisericii si natiunii noastre, dand bucurosi filerul nostru fratilor care doresc inaintarea bisericii si scolii lor, dar le lipsesc mijloacele".

Au urmat trei protopopi din Bretcu: Spiridon Dimian (1873-1885), Dimitrie Coltofeanu (1885-1903) si Constantin Dimian (1903-1920). Conducand destinele romanilor ortodocsi din Treiscaune in perioada grea de deznationalizare dintre proclamarea dualismului si infaptuirea Marii Uniri, cei trei luminati protopopi au dovedit tact, intelepciune, dar si demnitate si consecventa in pastrarea si afirmarea credintei si limbii romane. Spiridon Dimian a mutat, in 1882 (pana in 1901), resedinta scaunului tractual din Bretcu la Sfantu Gheorghe, tocmai pentru a da o importanta mai mare acestei institutii romanesti. Ca o recunoastere a indelungatei si rodnicei activitati pe ogorul ortodoxiei si romanitatii, Mitropolitul Nicolae Balan a numit, in 1920, ca administrator protopopesc, pe pr. Gheorghe Negoescu din Intorsura Buzaului.

Activitatea bisericeasca din estul Transilvaniei, din aceasta perioada, este pe larg redata de valoroasele documente din arhiva Mitropoliei din Sibiu si cea a Centrului Eclesiastic de Documentare "Mitropolit Nicolae Colan" din Sfantu Gheorghe. Valoarea informativa pe care o au aceste documente ale comunitatilor romanesti ortodoxe din spatiul arcului intracarpatic (sau din oricare altul) este evidenta pentru oricine este interesat de istoria locala sau nationala, de istoria bisericii si a mentalitatilor.

Potentialul lor informational - apreciaza Ana Grama - se manifesta in contextul oricarui demers investigator, subsumat unui numar imprevizibil de teme, fiind la indemana cercetatorilor preocupati de abordari sectoriale sau de sinteze. Ele vorbesc convingator despre rolul avut de biserica - institutie identitara fundamentala - in viata comunitatilor romanesti din fostele scaune secuiesti. Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din sec. al XIX-lea, permite cunoasterea averii mobile si imobile a bisericilor si scolilor confesionale ale comunitatilor romanesti. Cu toate diferentele dintre parohii, se observa existenta in toate bisericile a obiectelor de cult (cu mentionarea donatorilor), a unor colectii valoroase de icoane pe lemn si pe sticla, si a unui numar mare de carti bisericesti.

Constienti de importanta solidaritatii comunitare si confesionale in pastrarea si afirmarea identitatii nationale, credinciosi romani din fostele scaune secuiesti, au sprijinit la randul lor realizarea unor proiecte culturale majore pentru romanii aredeleni. Astfel, colecta pentru zidirea Catedralei mitropolitane din Sibiu (publicata in volumul Istoricul zidirii Bisericii Catedralei de la Mitropolia Ortodoxa Romana din Sibiu), aparuta in 1908, sub semnatura dr. Ilarion Puscariu cuprinde numele a 70 de preoti si invatatori din actualele judete Covasna si Harghita, cat si donatii colective, consemnate astfel: "de la mai multi studenti romani, ortodocsi, de la gimnaziul unguresc din Odorheiu Secuiesc", sau "de la 67 de familii din Bretcu", ori "din partea credinciosilor din protopopiatele Brasov II., Haghigului, Treiscaunelor" s. a.

Inventarele scolilor confesionale releva preocuparea comunitatilor pentru asigurarea unor edificii corespunzatoare si dotarea acestora cu cele necesare, inclusiv cu "noutati" precum "masini de socotit", "masini de comput", dar si cu surse de venituri rezultate din "gradinile de pomarit", "fonduri de bucate" si "fundatiuni scolastice", toate avand scop "binele, luminarea si fericirea tinerimii". Au fost reproduse o parte din sigiliile parohiale de la mijlocul sec. al XIX-lea, urmand ca o viitoare lucrare sa abordeze aceasta tematica distinct. Viata Bisericii Ortodoxe din Transilvania, si cu precadere a celei din fostele sacune secuiesti - in perioada de dupa Marea Unire de la 1 decembrie 1918 - a fost marcata de personalitatea Mitropolitului Nicolae Balan. "Cu gandul de a cunoaste la fata locului starile din cea mai expusa latura a arhidiecezei - se spune intr-un document al vremii - si pentru ca sa duca acolo insufletire pentru credinta stramoseasca si incredere in romanismul ce reinviaza acum, I.P.S. Parintele Mitropolit Nicolae a facut intaia vizitatie canonica in stil mare in judetul Trei Scaune". Timp de aproape doua saptamani - in primavara anului 1921 - marele ierarh a vizitat toate parohiile
ortodoxe din zona, incurajand prin cuvinte ziditoare pe preoti si credinciosi. La sfarsitul acestui adevarat eveniment a fost convocata o conferinta preoteasca, cu scopul "de a comunica unele lucruri, ca rezultat al observarilor in decursul vizitatiei, si pentru a ne sfatui impreuna asupra celor ce ar fi mai bine de facut in viitor". Cu acest prilej, Mitropolitul Nicolae Balan a spus: "In decursul vizitatiei ce am facut-o pana acum prin cele mai multe parohii, am ramas multumit ca am putut pastra macar atat cat am gasit, in urma furtunilor si vijeliilor vremii. Am gasit si daramaturi, ruine, dar in fata lor m-am gandit la necazurile si suferintele care vorbeau din ele si a caror marturie erau. Datoria noastra astazi este ca ce e bun sa cu toata caldura sufletului sa cladim biserica ortodoxa romana mareata din acest tinut" .

Pentru a se creea cadrul institutional adecvat desfasurarii unei cat mai intense si rodnice activitati religioase, culturale si nationale, Consistorul arhidiecezan din Sibiu, in sedinta din 9 august 1921 a hotarat infiintarea a doua protopopiate, din fostul protopopiat al Treiscaunelor, si anume: protopopiatul Sfantu Gheorghe, cu sediul in acest oras, si protopopiatul Oituz, cu sediul la Targu Secuiesc (hotararea a fost validata de Ministerul Cultelor la 3 septembrie 1921)106. Pana in 1924, ambele protopopiate au fost administrate de pr. Gheorghe Negoescu. Dupa retragerea acestuia, din motive de sanatate, au fost numiti ca protopopi doi tineri si vrednici preoti, originari din Araci: la Sfantu Gheorghe - pr. Aurel Nistor (unul din liderii remarcabili ai romanilor din regiune, in perioada interbelica), iar la Oituz - pr. Ioan Rafiroiu (care era preot paroh la Poiana Sarata). De mentionat ca din protopopiatul Oituz faceau parte si parohiile ortodoxe din actualul judet Harghita (cu exceptia celor din zona Toplitei, care apartineau de Reghin). In 1937, Consistorul din Sibiu, hotaraste "reinvierea protopopiatului ortodox Odorhei", care va fi administrat, pana in 1940, de protopopul Sebastian Rusan, viitorul Mitropolit al Moldovei si Sucevei.

In conditiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, al patriarhului Miron Cristea, al romanilor din intreaga tara si al unei administratii romanesti locale foarte apropiata si implicata direct in viata bisericeasca, culturala si nationala, protopopi ortodocsi, alaturi de cei greco-catolici, au reusit in doar 16 ani sa scrie o frumoasa pagina din istoria bisericilor si comunitatilor romanesti. In acesti ani s-au reinfiintat 41 de parohii, s-au construit 51 de biserici si capele, 54 de case parohiale, 69 de troite si tot atatea clopotnite, daruite - in cadrul unor frumoase ceremonii - de scolile normale din intreaga tara, care patronau micile comunitati romanesti din zona.

Cursul firesc al acestei evolutii a fost brutal intrerupt de Dictatul de la Viena. In cei patru ani "cat patru veacuri", viata bisericeasca a romanilor a fost aproape in intregime distrusa. Credinciosii romani, in mare parte, au fost expulzati sau nevoiti sa se refugieze in Romania. Cei mai multi din cei ramasi in satele lor au fost trecuti cu forta la confesiunile de expresie maghiara. Atunci au cazut prada intolerantei un numar de 21 biserici si capele ortodoxe si greco-catolice, construite dupa infaptuirea Romaniei Mari, de regula in centrul localitatilor: Biborteni, Borosneul Mare, Comandau, Capeni, Catalina, Comolau, Doboseni, Filia, Herculian, Racosul de Sus, Varghis - din judetul Covasna, Aldea, Borsec, Craciunel, Ditrau, Lueta, Martinis, Mihaileni, Meresti, Mugeni, Poiana eche (Tulghes), Vlahita, Zetea - din judetul Harghita.

In legatura cu bisericile daramate, nici unul din motivele invocate de reprezentantii de ieri si de astazi ai comunitatilor maghiare din localitatile respective (razbunarea "umilintelor" suportate in anii "stapanirii romanesti", participarea "fortata" a cetatenilor maghiari la ridicarea bisericilor respective s.a.) nu pot scuza aceste acte de maxima intoleranta (in primul rand pentru ca nu sunt conforme cu realitatea). Dupa cum se stie, actiunea a fost dispusa de catre contele Teleki, primministru al Ungariei, si urmarea "curatirea satelor secuiesti" de bisericile "valahilor" construite in stil bizantin. De mentionat ca toate bisericile daramate samavolnic in anii 1940-1944 erau construite in centrul satelor.

In aceasta perioada grea din viata bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, singurul sprijin ziditor a venit din partea Episcopului Clujului, Nicolae Colan, nascut in Araci, personalitate marcanta a neamului romanesc, prezentata intr-o monumentala monografie de catre pr. prof. dr. Alexandru Moraru. Dupa alungarea preotilor din majoritatea parohiilor si trecerea credinciosilor la confesiunile maghiare, "Vladica" Nicolae Colan a trimis primii preoti in zona (hirotoniti din randul invatatorilor), a urmarit permanent evolutia din tinuturile natale, intervenind - atat cat se putea - pentru a usura existenta celor ramasi si supusi la numeroase presiuni. S-a reusit astfel ca in acei ani vitregi sa fie finalizate lucrarile de constructie ale bisericii ortodoxe din Zabala (sfantul locas a fost sfintit de Episcopul Colan in vara anului 1943) si sa se tina treaza speranta in biruinta romanesca. Preotii trimisi de Episcopul Nicolae Colan al Clujului, la cererea putinilor credinciosi, au avut o situatie foarte grea, fiind suspectati si urmariti tot timpul. Pentru parohiile din protopopiatul Sfantu Gheorghe, care nu au facut parte din teritoriul cedat, intre anii 1940-1945 a functionat un protopopiat cu sediul la Prejmer.

La terminarea razboiului si eliberarea Ardealului ocupat, preotii s-au intors la parohiile lor, dar si-au gasit bisericile aproape goale, deoarece multi dintre credinciosii refugiati nu s-au mai intors, iar din cei trecuti cu forta la romano-catolici si reformati, putini au mai revenit la ortodoxie. Disparitia numeroaselor comunitati romanesti din Covasna si Harghita, inceputa si realizata in anii 1940-1944, a fost desavarsita sub masca ateismului comunist de autoritatile laice maghiare locale, care, in conditiile concrete din zona, a insemnat in primul rand lupta impotriva ortodoxiei. Protopopiatul Oituz, reinfiintat in 1945, va fi desfiintat in 1952. In cei sapte ani cat a functionat, a fost condus de pr. Ioan I. Rafiroiu, fiul intaiului protopop din perioada 1924-1940. Cele sapte parohii ale sale vor fi incluse in cadrul protopopiatului Sfantu Gheorghe care, dupa 1945, va fi condus de urmatorii protopopi: Petre Boer (1948-1953), Iuliu Cucuiatu (1953-1958), Nicodim Belea (1958-1968), Pompiliu Dumbrava (1968-1983), Gheorghe Olteanu (trei luni, in 1983), Aurel Suciu (1983-1990), Ioan Oliviu Hagiu (cateva luni, in 1990), Gheorghe Ratulea (din 1990 si in prezent).

Parohiile ortodoxe din zona Toplitei au apartinut, pana in 1948, de protopopiatul Reghin, iar intre anii 1948-1953 de protopopiatul Gheorgheni. Intre anii 1952-1972, la Toplita, resedinta raionului cu acelasi nume, a functionat protopopiatul ortodox condus de preotii protopopi Gheorghe Dumitrescu (1952-1957), Valeriu Antal (1957-1960), Ioan Craciun (1960-1972). Dupa infiintarea judetului Harghita, s-a trecut la reorganizarea protopopiatului ortodox Miercurea-Ciuc, condus de urmatorii preoti protopopi: Ioan Craciun (1972- 1977), Ioan Boian (1977-1983), Dumitru Gherman (1983- 1990), Constantin Gane (din 1990 si in prezent). Din 1975, protopopiatul Miercurea-Ciuc a apartinut, pana in 1994, de Episcopia de Alba Iulia.

In conditiile istorice cunoscute de dupa 1945, in care parohiile si-au pierdut o buna parte din credinciosi si din terenurile, padurile, imobilele in care au functionat scolile confesionale si casele de cultura, in care multi preoti ortodocsi au cunoscut calvarul inchisorilor, credinciosii statornici, impreuna cu preotii si protopopii lor, au reusit sa-si pastreze credinta si limba strabuna. Cu sprijinul Mitropolitilor Nicolae Balan, Iustin Moisescu, Nicolae Colan, Nicolae Mladin si Antonie Plamadeala, al Episcopilor-vicari de la Sibiu Visarion Astileanu, Emilian Birdas, Serafim Fagarasanu, si al Episcopilor Emilian Birdas si Andrei Andreicut din Alba Iulia, s-au finalizat lucrarile de constructie a catedralei ortodoxe din Sfantu Gheorghe, s-au construit biserici in Araci, Ariusd, Podu Olt, Floroaia Mare, Ladauti, Balan s.a, s-au pictat un mare numar de biserici, au fost salvate de la demolare bisericile din centrul oraselor Miercurea-Ciuc si Baraolt, s-a reusit evitarea inchiderii manastirii din Toplita si s-a reactivat manastirea Fagetel, au fost reinfiintate o serie de parohii si s-a reusit incadrarea unei mare parti dintre acestea cu preoti.

Odata cu redobandirea libertatii religioase, dupa decembrie 1989, romanii ortodocsi din estul Transilvaniei au avut de indurat suferinte care le aminteau de anii 1940-1944. Pentru ca mai multi preoti ortodocsi au protestat in legatura cu nerespectarea drepturilor credinciosilor romani, in urma actiunilor separatiste din invatamant, cultura, administratie si economie, acestia au fost apostrofati, insultati, amenintati, unii dintre ei fiind obligati sa plece in alte judete. O serie de biserici si case parohiale au fost profanate sau li s-au spart geamurile. In
orasul Vlahita, preotul Dumitru Apostol, impreuna cu familia, a fost amenintat in timpul noptii de concetateni secui - din localitate, inarmati cu topoare, fiind nevoit sa paraseasca parohia si sa se stabileasca la Bilbor. In Odorheiu Secuiesc, preotul Nicolae Calugar a fost amenintat in mai multe randuri, i s-au spart geamurile de la biserica si de la casa parohiala, preotul fiind pazit zi si noapte de militari.

In Cristuru Secuiesc, preotul Ioan Toba a fost amenintat in nenumarate randuri cu moartea, fiind acuzat ca face parte din asociatia "Vatra Romaneasca", iar in final obligat sa plece din localitate. In Praid, preotul Eugen Micu si familia a fost atacat in locuinta de un grup de agresori inarmati cu topoare si bate, cerandu-li-se sa paraseasca localitatea, de unde a si plecat in zilele urmatoare. In Gheorghieni, preotul Traian Panzaru cu sotia si cei cinci copii au fost amenintati si huiduiti de peste 20.000 de demonstranti secui si maghiari care, atunci cand au trecut prin fata casei parohiale, au aruncat cu diferite obiecte, spargandu-i geamurile. Pentru ca nu mai putea locui intr-un asemenea climat de intoleranta, preotul s-a mutat in judetul Cluj. In orasul Baraolt au fost sparte geamurile bisericii ortodoxe (locasul a fost profanat chiar si in interior); in urma umilintelor si hartuielilor la care a fost supus, preotul Ciprian Manea a fost nevoit sa plece din judetul Covasna. In orasul Targu Secuiesc, actiunile antiromanesti incepute in ziua de Craciun (1989) au continuat pana in mai 1990, culminand cu amenintarile cu moartea adresate preotului Ioan Bercu, caruia i s-a dat chiar ultimatumul de parasire a localitatii (ulterior, preotul respectiv s-a mutat in comuna Zabala). Au mai fost amenintati si insultati si preotii ortodocsi din Ciceu, Imper, Fagetel, Borsec s.a. In urma evenimentelor petrecute la Targu Mures, in martie 1990, protopopii Dumitru Gherman din Miercurea-Ciuc si Aurel Suciu din Sfantu Gheorghe au fost nevoiti sa paraseasca localitatile in care pastoreau si sa se stabileasca in Reghin, respectiv Brasov.

Datorita actiunilor antiromanesti si amenintarilor la care au fost supusi preotii ortodocsi, existau, in vara anului 1990, 14 parohii ortodoxe vacante numai in judetul Covasna. Oficialitatile locale din judetele Covasna si Harghita nu au luat nici o atitudine fata de actele mentionate, plecarea preotilor ortodocsi din diferite localitati fiind considerata, in mod tacit, "normala". Aceeasi atitudine au manifestat-o autoritatile mentionate si fata de starea grava in care se gaseau bisericile, cimitirele si casele parohale ortodoxe din cele doua judete.

In actualul judet Covasna a functionat protopopiatul grecocatolic Treiscaune, care a avut printre protopopi pe Mihai Eremia (1782), Iacob Popovici din Poian (1839-1847), Moise Boieru din Ghidfalau (1848-1859), Ioan Solnai (1859-1909). Intre anii 1920-1948, parohiile unite din actualul judet Covasna au apartinut de protopopiatul Brasov.

Pe raza actualului judet Harghita au functionat protopopiatele greco-catolice ale "Giurgeului si Szepvizului" - cu sediile la Gheorgheni si Frumoasa, si protopopiatul Odorheiului. In 1750 este mentionat in documente districtul arhidiaconal al Giurgeului. La Frumoasa era , in 1767, protopop Ioan Farcas, intre anii 1815-1843 a fost vice-protopop si apoi protopop Ioan Visoli din Gheorgheni, urmat de Aron Boieriu (1843-1871). Acest protopop "fu rapit de valurile furioase ale revolutiunii din 1848/49, lua parte activa ca orator al secuilor, ... preotilor romani nu le-a convenit aceasta purtare a protopopului". In 1871, vechiul arhidiaconat al Frumoasei s-a desprins in doua unitati: Frumoasa si Ghimes, iar protopopi erau: Ioan Urzica (1871-1878), Gavril Ciobotar (1871-1884), Petru Dobreanu, George Crisan, Simion Chetan, Iuliu Montani si Artemiu Codarcea, intre anii 1884-1898, Elie Campeanu (1898-1916), Artemiu Boieriu (1920-1937), Avisalon Costea (1937-1940). Printre protopopii Odorheiului, documentele mentioneaza pe: Ioan Pop (1733-1739), Ioan Laslo (1780-1811), Ioan Boieriu (1812-1820), Stefan Boieriu (1820-1834, cand a fost ales canonic la Blaj), Ioan Boieriu din Aldea (1834-1856), Alexandru Boieriu (1856-1897), Stefan Sandor (1897-1916), Ioan Gergely (1917-1924), Iuliu Laslo-Laurian (1925-1934), George Ivan (vice-protopop, 1935-1940), Iuliu Pastrav (1945-1948).

Toate protopopiatele unite din zona au facut parte din Vicariatul Secuimii, arondat in 1912 Episcopiei de Hajdudorog. In anii in care au apartinut acestei structuri ecleziastice (pana in 1923), limba de cult si administratie a fost, impotriva vointei credinciosilor, limba maghiara.

O personalitate care s-a implicat in sprijinirea credinciosilor romani greco-catolici in pastrarea identitatii culturale, etnice si confesionale, a fost mitroplitul Alexandru Nicolescu. Nascut la Tulghes in 6 iulie 1882, ierarhul-carturar, cunoscut pentru activitatea sa pe linia promovarii si afirmarii valorilor nationale, a mentinut o legatura constanta cu meleagurile natale, implicandu-se direct in construirea unor biserici si edificii de cultura, scolarizarea tinerilor dotati, sustinerea cauzei romanilor in diferite foruri eclesiastice si de stat.

Conform Sematismului actualizat pentru prezenta lucrare, in anul 2001, in Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, exista 145 de biserici si capele ortodoxe (dintre acestea, 9 sunt in constructie), din care 78 in protopopiatul Sfantu Gheorghe si 67 in protopopiatul Miercurea-Ciuc. Dupa anul constructiei, acestea se grupeaza astfel: in sec. XVII si XVIII - 16 (11% din total); in secolul al XIX-lea 38 (26%), iar in sec. al XX-lea - 90 (63%). Din cele 90 de biserici construite sau aflate in constructie in sec. al XX-lea, 46 au fost inaltate intre anii 1900-1940 (majoritatea dupa Marea Unire), 17 intre anii 1945-1989 (majoritatea in judetul Covasna: Ariusd, Bradet, Ciumani, Floroaia Mare, Ladauti, Ojdula, Podu Olt, Sarmas,Sf. Gheorghe (catedrala), Zabratau, iar in judetul Harghita: in Balan, Capu Corbului, Ciceu si paraclisul de la Manastirea Toplita, iar un numar de 31 de biserici si capele ortodoxe au fost construite (sau se afla in constructie) dupa infiintarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei, cu sprijinul nemijlocit al P.S. Ioan Selejan.

Aproape jumatate din bisericile existente (46%) au fost inaltate pe locul celor vechi. Doar 21 de biserici (15%) sunt de lemn, majoritatea din randul vechilor lacasuri de cult, care au rezistat vitregiilor timpului. Din sematism rezulta consecintele benefice pentru comunitatile romanesti a decretului de toleranta religioasa adoptat de Iosif al II-lea, in 1783, concretizate
in "explozia" de biserici din zid construite in anii urmatori. Din totalul bisericilor existente, numai 72 sunt pictate. Dintre acestea, 18 au fost pictate pana in 1940, 37 (peste jumatate) intre anii 1945-1989 si 17 dupa 1994. Analizand situatia bisericile existente astazi in Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, trebuie aratat ca, alaturi de bisericile zidite in secolul al XVIII-lea din satele in care comunitatile romanesti si-au mentinut identitatea nationala (Bretcu, Covasna, Dobarlau, Zabala, Valea Mare, Bilbor, Toplita), au rezistat vitregiilor timpului bisericile din Poian, Bixad, Capeni, Belin, Chichis, Sandominic, Porumbenii Mari, Lazaresti, Eliseni, Bodogaia, dar nu si obstile care le-au ctitorit.

Obstile de tarani romani si-au aparat "cu mare putere" lacasurile lor de cult, situate de obicei "pe varfuri de dealuri, la margini de sat, pitite sub umbra brazilor ... sarace de podoabe". Rasfirati printre comunitati formate din credinciosi de alte confesiuni, romanii, "si-au indeplinit datoria de oameni si crestini, neravnind la avutul altuia, pastrandu-si cu tenacitate pe al lor, avand singura mangaiere in biserica care le-a pastrat neatins sufletul". Zidirea noilor lacasuri de cult depasea, de cele mai multe ori, modestele lor posibilitati materiale, dar de fiecare data s-au gasit solutii. Prima si cea mai folosita a fost mobilizarea tuturor resurselor existente pe plan local prin constituirea "fundatiunilor bisericesti" si a "fondurilor de bucate". Inaltarea noilor biserici s-a facut apoi cu sprijinul comunitatilor din imprejurimi si a celor de peste Carpati. Lungul sir al numelor ctitorilor si binefacatorilor bisericilor romanesti din arcul intracarpatic, redat in lucrare, cuprinde nume de boieri moldoveni si munteni, negustori brasoveni, oieri seceleni si braneni, romani din toate provinciile istorice (inclusiv fii ai acestor meleaguri stabiliti in "tara"), dar si personalitati precum printul sarb Milos Obrenovici si cativa nobili secui (Tampa, Mikes, Szent Keresti).

O forma a solidaritatii cu credinciosii romani din zona a constituit-o donarea, prin stramutare, a bisericilor de lemn de la o comunitate la alta. Printre bisericile stramutate, asa numitele "biserici calatoare", se numara cele din Papauti, Belin, Chichis, Bicfalau, Uilac, Galautas, Manastirea Toplita s.a. Solidaritatea credinciosilor din intreaga "Tara" cu romanii din Arcul Carpatic, in ridicarea si dotarea cu cele necesare a locasurilor de cult, s-a manifestat mai cu seama in perioada dintre cele doua razboaie, dar si dupa 1945, mai ales dupa infiintarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei.

O superba pagina de solidaritate nationala cu romanii din cele doua judete a constituit-o actiunea de patronare a scolilor, parohiilor si comunitatilor acestora si donarea unor clopote si troite de catre scolile normale din intreaga tara, intre anii 1920-1940. In ceea ce priveste edificiile bisericesti, din punct de vedere artistic, intreg spatiul sud-estic al Transilvaniei pune in evidenta atat influente ce converg dinspre Moldova, cat si dinspre centrul si sudul Transilvaniei. Aceste elemente se imbina, creand aspecte particulare, dar de o mare frumusete. Bisericile construite in perioada 1919-1940 si cele de dupa 1945 sunt amplasate, de regula, in centrul localitatilor, aducand prin arhitectura lor neobizantina un plus de diversitate.

Vechea pictura murala a rezistat trecerii timpului doar in bisericile din Bretcu, Chichis, partial Bixad, cea de la biserica din Zagon a supravietuit pana in anii din urma, dar cu multa usurinta a fost inlaturata odata cu lucrarile de renovare. Exista picturi valoroase, din secolele XVIII-XX, la icoanele pe lemn si pe sticla de la iconostasele bisericilor sau in interiorul acestora. Atat din punct de vedere dogmatic, cat si stilistic, ele urmeaza evolutia artei ortodoxe romanesti. Amprenta traditional romaneasca a bisericilor din acest spatiu este marcata si prin ornamente sculptate ale stalpilor pridvorului, ale ancadramentelor de usa si de catapetesme, pe care se intalneste gama orientala specifica intregului spatiu romanesc.

Dintre numerosii pictori-zugravi care au pictat in zona in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, mentionam pe Andrei din Sunfalu (Cornesti, Mures), popa Sandu Zugravu din Iernuteni, Ioan Zugravul, Pavel Dumbraveanu, Gligorie "din Tg. Pietrii" (Piatra Neamt), Misu Pop, Gheorghe Marinescu, Gheorghe Stoenescu s.a. Pentru bisericile pictate in secolul al XX-lea se remarca prezenta unor artisti de prestigiu, precum Dimitrie Belizarie, Costin Petrescu, Constantin Nicolescu, Ioan Vasu si multi altii. Pentru majoritatea parohiilor existente si a celor disparute, a fost reconstituit sirul preotilor care au functionat in parohiile respective in ultimele trei secole. Se pot distinge astfel o serie de familii, adevarate "dinastii" de slujitori ai altarului, precum: Boer, Popovici, Dimian, Nistor, Solnai, Dobrean, Ciubotaru, Negoiescu, si alte luminoase chipuri de preoti care in timpuri mai bune sau mai rele au fost "nu numai carmuitori sufletesti ai credinciosilor, ci si indrumatorii lor in probleme national politice, social-economice si culturale". A fost si o mare fluctuatie, in multe parohii, ceea ce releva greutatile pastoratiei si, in unele cazuri, chiar slaba vocatie a misiunii de preoti.

Acolo unde cercetarea a permis, au fost mentionati epitropii, cantaretii bisericesti, alti gospodari fruntasi care au contribuit la prosperitatea comunitatilor. "Volume intregi s-ar putea scrie despre zidul de foc al dragostei de lege si de neam al batranilor nostri, dintre care se desprind figurile senine si blande ale unor epitropi, cantareti si consilieri parohiali", spunea protopopul Aurel Nistor. Impletindu-si propria lor viata cu viata poporului in mijlocul caruia isi indeplineau misiunea lor mantuitoare, preotii romani, desi constituiau "parafulgerul in care loveau faradelegile", au contribuit in multe cazuri, in mod hotarator, la insasi existenta comunitatilor romanesti ca obsti distincte.

Lista preotilor martiri cuprinde nume precum: preotul Toma din Zagon, care in 1797 se afla in temnita ... "impreuna cu popa Dumitru din Arcus, fiind cu fiarele pe picioare pentru credinta noastra"; pr. Iacob Popovici din Poian, "asasinat de oameni necunoscuti" la 1847; pr. I. Coman din Sita Buzaului, condamnat la moarte prin spanzuratoare in 1916 in Ungaria (eliberat impreuna cu ceilalti preoti din zona aflati in detentie la Sopron, decedat dupa cateva zile la varsta de 46 de ani, ieromonahul Dionisie Sova, staretul manastirii Fagetel, spanzurat in anul 1946.

O categorie importanta de lideri locali, adevarati "luptatori pentru supravietuirea romanilor din curbura interioara a Carpatilor a constituit-o protopopii din zona, precum Petru Pop, Ioan Petric, Spiridon si Constantin Dimian, Dumitru Coltofeanu, Aurel Nistor, Ioan Moga, Ioan Rafiroiu, Ioan Visoli, Ioan Urzica, Petru Dobrean, Elie Campeanu si multi altii. Majoritatea dintre ei au avut de suferit, deoarece metoda "de a marginaliza, de a inlatura chiar, elemente ferme de curaj, active, care potentau opozitia romaneasca era bine gandita, intens aplicata si adesa dadea roade". De remarcat este si activitatea protopopilor in calitatea ce o aveau de inspectori scolari si a preotilor ca directori ai scolilor confesionale, cat si in conducerea cercurilor culturale locale ale ASTREI. Munca desfasurata cu rabdare, perseverenta, demnitate si credinta in dreptatea cauzei lor, le-a fost rasplatita prin infaptuirea aspiratiei de secole - Marea Unire din decembrie 1918. Daca "Tara", prin solidaritatea fratilor intru credinta si neam, manifestata de-a lungul istoriei, a contribuit la pastrarea si afirmarea identitatii culturale si confesionale a romanilor din singurele judete unde acestia sunt numeric minoritari, la randul lor si comunitatile romanesti din judetele Covasna si Harghita au dat "Tarii", pe langa personalitatile laice, un frumos "buchet" de ierarhi format din: patriarhul Miron Cristea, mitropolitii Nicolae Colan, Alexandru Nicolescu, Sebastian Rusan si Ioan Robu, Episcopii: Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Emilian Antal, Ioachim Mares al Husilor si Ioan Selejan al Covasnei si Harghitei. Lor li se adauga un insemnat numar de monahi din randul carora fac parte, Atanasie si Chiril Pavaluca din Bretcu, Timotei si Veniamin Tohaneanu din Intorsura Buzaului, Mihai Goia din Toplita, Atanasie Floriu si Serafim Patrunjel din Bacel, Vasile Gavrila, Viorel Macos si Gheorghe Avram din Valea Mare s.a.

Bisericile din eparhie poarta urmele pasilor, binecuvantarilor si faptelor ziditoare ale unor ierarhi ortodocsi, ardeleni, munteni si moldoveni, si chiar sarbi, (cum au fost Gherasim Adamovici, Ghedeon Nichitici), de la mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, la mitropolitii Andrei Saguna, Ioan Metianu, Miron Romanu, Nicolae Balan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin, Alexandru Nicolescu, la ierarhii actuali Antonie Plamadeala, Bartolomeu Anania, Emilian Birdas, Andrei Andreicut, la majoritatea membrilor Sf. Sinod ai Bisericii Ortodoxe Romane, si la patriarhii Miron Cristea, Justinian Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arpasu si Partenie al Alexandriei.

Astazi complexitatea fenomenelor din zona ramane cu totul deosebita. Cei aproape 100 000 de credinciosi romani traitori in judetele Covasna si Harghita, singurele judete din tara in care romanii sunt numeric minoritari, pentru a trai si a se dezvolta in normalitate, au nevoie de un cadru institutional, legislativ si logistic adecvat, care sa le asigure pastrarea si afirmarea identitatii lingvistice, culturale si confesionale. In acest sens, o institutie fundamentala pentru destinul ortodoxiei si romanitatii o reprezinta Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei.

Carti Ortodoxe

Cuprins