Parintele Episcop Ioan

 

Parintele Episcop Ioan

Intr-un superb act de solidaritate crestineasca si romaneasca, privirile intregii tari au fost indreptate, in 25 septembrie 1994 - ziua urcarii in Scaunul Arhieresc al primului Ierarh al noii Episcopii Ortodoxe a Covasnei si Harghitei, P.S. Ioan Selejan - spre credinciosii romani ortodocsi din aceasta incercata parte de tara si spre trainicul edificiu de credinta si spiritualitate stramoseasca caruia i se punea atunci temelie. Implicatiile benefice ale acestei institutii fundamentale pentru pastrarea identitatii lingvistice, culturale si confesionale a romanilor traitori in arcul intracarpatic sunt vizibile in fiecare comunitate din zona. O buna parte din roadele a ceea ce astazi se seamana pe ogorul atat de vitregit al bisericii stramosesti din zona, vor fi culese abia de generatiile viitoare.

Desi fiinteaza de putin timp, Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei si-a castigat un binemeritat prestigiu, legat nemijlocit de prezenta in fruntea ei a Prea Sfintitului Parinte Episcop Ioan Selejan, de jertfa Sa pilduitoare si munca principalilor sai colaboratori. Cei care au cunoscut starea in care se gaseau majoritatea bisericilor din cele doua protopopiate, inainte de infiintarea Episcopiei, pot aprecia adevarata minune care s-a savarsit in acest scurt timp. Intr-o perioada de tranzitie prelungita, in care resursele financiare au fost insuficiente pentru majoritatea sectoarelor de activitate, Vladicul Ioan a reusit sa atraga, atat de la bugetul de stat, cat si de la alti generosi ctitori si sponsori, importante fonduri si un imens "capital" de solidaritate nationala.

Orice privire asupra a ceea ce a insemnat si inseamna prezenta Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei pentru destinul ortodoxiei si al romanitatii in acest spatiu atat de incercat al arcului intracarpatic transilvan, trebuie sa porneasca de la starea Bisericii ortodoxe de aici, dupa 50 de ani de comunism, si de la conditiile specifice ale convietuirii interetnice existente dupa decembrie 1989. Dupa instalarea Sa in Scaunul Arhieresc, Vladicul Ioan s-a gasit intr-o situatie cu totul deosebita. Trebuia pornit totul nu doar "de la zero", ci de la multe si grave "minusuri", dintre care lipsa de incredere nu era pe ultimul plan.. Trebuiau puse bazele unei noi institutii, dar si al edificiului acesteia, prin reamenajarea sediului fostului hotel al P.C.R. din Miercurea Ciuc. Trebuia oprita degradarea patrimoniului bisericesc si realizata incadrarea cu preoti a numeroaselor parohii vacante. Trebuiau vindecate ranile adanci lasate de ocupatia straina din anii 1940-1944 si din anii ce au urmat, indeosebi din timpul Regiunii Autonome Maghiare si, mai ales, trebuia redata speranta in fortele proprii si in forta solidaritatii fratilor intru credinta si neam.

Toate acestea trebuiau facute in lipsa resurselor materiale proprii si cu resurse umane mai mult decat modeste, secatuite prin plecarea multor preotii dupa evenimentele din decembrie 1989 (preotii ortodocsi - alaturi de profesorii si alti intelectuali romani - fiind si de aceasta data "paratrasnetul" asupra caruia s-au indreptat intoleranta si violenta), dar si datorita faptului ca ani de zile, majoritatea parohiile ortodoxe din fostele scaune secuiesti au reprezentat "batalionul disciplinar al preotimii din Ardeal". Dar greul cel mai mare l-a reprezentat mediul social neprietenos, plin de suspiciune si nu de putine ori de discursuri si comportamente arogante si de lipsa de deschidere fata de alteritate. La acesta s-a adaugat o presa locala agresiva, care a monitorizat tendentios, a rastalmacit si manipulat opinia publica, prezentand distorsionat si cu rea credinta, demersuri si fapte ale Bisericii Ortodoxe din judetele Covasna si Harghita, care in orice alta parte a tarii tin de domeniul firescului.

Daca Eminescu spunea despre Mitropolitul Saguna ca a fost "om politic din cap pana in picioare", noi putem afirma, fara teama de a gresi, ca Vladica Ioan Selejan este "manager de exceptie, nascut si nu facut", harazit de Dumnezeu cu un buchet de calitati care, puse in slujba Bisericii si a Neamului romanesc, ii confera cu certitudine un loc aparte in panteonul marilor barbati ai acestor timpuri.

Dupa o buna cunoastere a realitatilor din zona, P.S. Ioan si-a format o viziune de perspectiva asupra ortodoxiei si romanitatii din eparhie, asupra raporturilor cu celelalte culte, stabilind problemele prioritare si modalitatile prin care acestea pot fi solutionate. Intr-o prima etapa, s-a acordat atentie repararii, restaurarii si construirii de noi biserici si manastiri, scolarizarii unor preoti din zona, incadrarii cu preoti a tuturor parohiilor, asigurarii unor conditii optime de locuit pentru familiile preotilor, inclusiv locuri de munca pentru preotese si salarii decente pentru preotii din parohiile cu credinciosi putini. Nu au fost uitate invatamantul religios, cultura si, in acest context, cercetarea istoriei locale, problemele sociale ale credinciosilor.

Printre ctitoriile sale de suflet se afla Manastirea Izvoru Muresului, complex monastic unicat, care se individualizeaza prin armonia si echilibrul constructiilor, realizate in stil brancovenesc, prin amploarea, tematica si calitatea picturilor, prin integrarea spatiului construit in mediul ambiant, prin dotarile moderne si functionalitatea complexa. Referindu-se la manastirea ctitorita de P.S. Ioan, Ministrul Culturii, Cultelor si Patrimoniului, prof. univ. dr. Razvan Teodorescu a afirmat: "Manastirea de la Izvoru Muresului este cea mai frumoasa provocare romaneasca si ortodoxa pe care mi-o puteam imagina".

In buna traditie saguniana, P.S. Ioan s-a preocupat de sporireaavutului Eparhiei si asigurarea surselor aducatoare de venituri, prin achizitionarea unor spatii comerciale in centrul municipiului Miercurea Ciuc, a unor imobile si terenuri in mai multe localitati de pe cuprinsul Eparhiei. Implicat profund in viata publica a celor doua judete, Vladica Ioan ne este pilda prin traiul sau auster si plin de rugaciune. Inzestrat cu o rabdare exemplara, o modestie autentica si bunatate desavarsita, ierarhul nostru, in neodihna sa creatoare, manifesta o responsabilitate sporita si o viziune integratoare asupra marilor probleme ale credinciosilor sai in perspectiva mileniului III. Orator recunoscut si "om de condei" iscusit, teolog de formatie moderna, Prea Sfintia Sa Ioan Selejan isi cucereste auditoriul prin limpezimea si intelepciunea mesajului, prin usurinta cu care foloseste metafora si vorba insotita de umor fin, prin bogatia informatiilor despre locurile sfinte unde a trait si pe care le cunoaste atat de bine. Patriot luminat, iubitor de glie stramoseasca, traditie si spiritualitate romaneasca, Vladica Ioan dovedeste, in acelasi timp, deschidere spre culturile altor neamuri si disponibilitate spre intelegere si buna convietuire. Sfintia Sa este cautat de foarte multa lume din eparhie si din intreaga tara. Toti cei care calca pragul Sfintei Episcopii gasesc intelegere si sprijin, bucurandu-se de o ospitalitate ce va deveni, cu certitudine, proverbiala.

Ajutat de experienta din tinerete, de pe santierele de constructii industriale, civile si bisericesti, nu de putine ori P.S. Ioan a fost arhitect sau inginer, tehnician sau economist, maistru sau chiar muncitor. Cele peste 120 de santiere de constructii, restaurari si reparatii de biserici, manastiri si case parohiale, au fost "calcate" de zeci de ori. Sunt multi oameni care ani de zile au indeplinit diferite rosturi publice, in cele doua judete, si care nu cunosc atat de bine ca Vladicul Ioan localitatile zonei. Ca orice conducator modern, P.S. Ioan a folosit din plin avantajele telefoniei mobile, pentru o comunicare extinsa si operativa (zilnic, un important numar de ore fiind alocat convorbirilor telefonice, directe, fara "filtrul" secretarilor), si pe acelea ale deplasarii rapide, cu autoturismul (Sfintia Sa avand "pe constiinta" distrugerea catorva automobile, in urma numeroaselor si indelungilor itinerare pastorale sau economico-industriale). "La romani - spune P.S. Ioan - cultura a inceput in pridvorul bisericilor si manastirilor. Daca noi, in veacurile XIXII, n-am avut universitati ca in Occident, am avut in schimb pridvoare de biserici si manastiri, de unde ni s-a transmis atat cultura, cat si credinta strabuna".

In conditiile unui program zilnic de lucru ce depaseste cu mult limitele obisnuite, P.S. Ioan gaseste timp pentru redactarea pastoralelor adresate credinciosilor, cu ocazia Nasterii si Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru sustinerea unor conferinte duhovnicesti in fata tineretului din centrele universitare din tara, pentru a da curs invitatiilor la alte evenimente culturale locale si nationale. In conditiile concrete ale noii eparhii, din initiativa si cu purtarea de grija a P.S. Ioan, la Sfantu Gheorghe s-a infiintat Centrul Eclesiastic de Documentare "Mitropolit Nicolae Colan" - "lacas al mintii, al culturii si al inimii - chemat sa adune tot ce este mai scump si sfant pentru noi romanii din aceasta zona, pentru ca istoria, cel putin a noastra, a romanilor, n-a fost scrisa pe computere, ci stim ca ea a fost scrisa, in general, pe marginea ceasloavelor, ale sfintelor noastre evanghelii". A gasit apoi ragazul sa fondeze foaia de spiritualitate ortodoxa a Episcopiei Covasnei si Harghitei, Grai Romanesc, care se constituie intr-o modesta cronica a vietii bisericesti, culturale si sociale a comunitatilor romanesti din curbura interioara a Carpatilor.

Dupa achizitionarea cladirii din centrul municipiului Miercurea-Ciuc, fosta proprietate a prefectului roman din peroada interbelica Valeriu Otetea, Vladica Ioan conduce nemijlocit lucrarile de reparatii si reamenajare a edificiului in care urmeaza sa functioneze filiala Harghita a Muzeului Carpatilor Rasariteni si Centrul Cultural Roman.

Preotilor si profesorilor care predau religia in invatamantul de stat, P.S. Ioan le recomanda sa fie atenti la modul de pregatire a elevilor in spiritul intr-ajutorarii, al muncii cinstite si al respectului. Tinerii trebuie atrasi la biserica prin metode duhovnicesti, obisnuindu-i cu postul, spovedania si impartasirea. Preotii si toti oamenii de bine trebuie sa sprijine, pe langa Biserica, si Scoala, ca institutie, avand in vedere situatia conjuncturala care o defavorizeaza. In viziunea P.S. Ioan, scoala este unul din pilonii forte pe care se sprijina societatea si un important factor educational, alaturi de Biserica si familie.

Scoala si Biserica trebuie sa conlucreze, iar preotul, fruntasul obstii, prin prestigiul si aportul la viata colectivitatii, sa se constituie intr-un exemplu de urmat. Ingrijorat de educatia religioasa a tineretului, in actualul context al vremii, P.S. Sa Ioan spunea: "Tineretul este viitorul neamului. Parohiile mai instarite sa construiasca case praznicare multifunctionale pentru atragerea tinerilor la actiuni religioase si explicarea Sfintei Scripturi in duhul adevarului ortodox. Ne indreptam cu pasi mari spre procesul de integrare europeana si globalizare a lumii. In Occident, in unele tari, nu se mai preda religia in scoli. Sa stie tinerii ca Mircea cel Batran ii scria Sfantului Nicodim de la Tismana: "iti multumesc ca m-ai invatat a scrie", ca Universitatea de la Sorbona a fost infiintata de un calugar, pe la anul 1200, incepand cu 16 tineri, intr-o casa modesta. Acum, in marile universitati ale lumii, desi intemeiate de Biserica, nu se mai vorbeste despre Dumnezeu.

Sa avem grija de cei pe care astazi ii botezam, iar maine vor fi parlamentari si oameni de stat". "Biserica neamului nu traieste separat de fiii sai - obisnuieste sa afirme Vladicul Ioan - ea a fost intotdeauna alaturi de credinciosi, care se nasteau in credinta crestin-ortodoxa si plecau la Dumnezeu tot cu credinta strabunilor; deci biserica nu ramane un factor exterior mersului societatii, preotul ortodox este alaturi de credinciosi, dupa cum ne consemneaza istoria, si la binecuvantarea ogorului, si in biserica la Sfanta Liturghie, si acolo cand in vremuri de trista amintire, pe front, preotul punea o cruce la capatai celor care isi varsau sangele pentru credinta, neam si tara".

Fiind mereu pe teren, in mijlocul preotilor si al credinciosilor Eparhiei, cunoscand pana la amanunt nevoile acestora, P.S. Ioan adreseaza indrumari parintesti pentru implicarea preotilor si a comunitatilor parohiale in problemele sociale ale comunitatii in care vietuiesc. Preotii au fost sfatuiti sa ajute familiile nevoiase, copiii orfani, vaduvele, bolnavii etc. "Va spun, printre lacrimi, daca unii dintre acestia vor suferi din cauza neimplicarii noastre, pacatul va fi al nostru". Preotii sunt sfatuiti ca, inainte de marile sarbatori, sa organizeze colecte in sprijinul celor neajutorati. Cu fiecare ocazie cand se intalneste cu preotii din eparhie, P.S. Sa Ioan reinnoieste apelul ca acestia sa nu se limiteze numai la slujirea din biserica. Fiind preot si in afara Bisericii, constiinta il obliga pe acesta sa oficieze in permanenta "liturghia de dupa liturghie". Altarul de slujire este orice om, orice suflet, orice familie. Odinioara, preotii nostri isi tineau la piept Sfantul Antimis, infruntand gloantele frontului si pericolul mortii, savarsind Sfanta Liturghie pentru ostenii care-si aparau fruntariile. Recomanda preotilor sa ajunga in orice casa, daca se poate de mai multe ori pe an (dupa modelul Ierarhului, adaugam noi), "pentru a nu fi straini de nazuintele, bucuriile si necazurile pastoritilor lor".

Fiecare participare a P.S. Ioan la Sfintele Liturghii Arhieresti, la hramurile unor biserici si manastiri, atrage numerosi credinciosi din localitatile respective, dar si din judetele invecinate. La hramul din anul 1997 al catedralei Episcopale "Sfantul Nicolae" din Miercurea Ciuc, P.S. Ioan, a spus: "Zilele acestea de mare inaltare crestina ne-au dovedit ca noi, aici in Harghita, nu suntem singuri. Preotii si credinciosii din Brasov si Reghin, foarte multe oficialitati, ne-au fost alaturi si ne-au imbarbatat ca sa ne facem misiunea asa cum se cuvine. Si ne-o vom face cum trebuie, indiferent de pretul jertfei".

La semnalul de alarma tras de ziarul Adevarul pentru salvarea bisericilor romanesti din Covasna si Harghita, P.S. Ioan a tinut sa adreseze o scrisoare de multumire, ce constituie un document relevant pentru una din cele mai eficiente actiuni de solidaritate nationala. In scrisoarea amintita se spune: "Apelul pe care l-a facut ziarul dumneavoastra, distinse domnule director Dumitru Tinu, a fost primit cu multa caldura de romanii din Covasna si Harghita, de aceia care astazi au ramas inca lipiti de glia strabuna aici, in inima Carpatilor. Dar nu numai de catre ei, ci au cutremurat si pe cei care astazi isi dorm somnul in preajma acestor biserici. Imaginea-document pe care ati prezentat-o pe prima pagina a ziarului Adevarul reprezinta biserica din Herculian. Reporterii dumneavoastra au fost ultimii care au imortalizat-o. In noaptea de 13 spre 14 noiembrie 1997, la ora 3, turnul s-a prabusit. Sub ruine au fost ingropate chipurile celor patru Evanghelisti care, timp de 50 de ani, au vegheat din icoana si au mangaiat sfant lacasul acesta. Acum, Evanghelistii nu mai sunt si biserica isi intinde cioturile ruinelor ca pe niste brate catre sufletul romanesc care mai poarta intr-insul sentimentul de mila si indurare. Va multumesc in numele drept credinciosilor romani din aceasta zona si in numele ctitorilor bisericii, ridicata spre slava lui Dumnezeu si spre dainuirea neamului, pe pamantul unde le-a fost harazit tuturor sa traiasca in pace. Dumnezeu sa va intareasca in lucrarea pe care o desfasurati si sa ramaneti de-a pururi fideli Adevarului. Amin."

In itinerariile sale eparhiale in tara si in afara tarii, s-a remarcat printr-o viziune moderna, receptiva la noile provocari ale vremii, prin pragmatism si model diplomatic practicat atat in mediul bisericesc cat si in viata publica locala si nationala. Pentru aceste insusiri, in fiecare an, indiferent de succesiunea la putere a diferitelor partide politice, pragul Episcopiei a fost calcat de inalti demnitari de stat, in randul carora s-au aflat: Presedintii Romaniei, Prim-Ministrii Guvernului Roman, ministri, parlamentari, generali, academicieni, savanti, oameni de cultura si arta, publicisti, alte personalitati cu binecuvantate rosturi publice, dar si oameni cu alte diverse pregatiri si profesii. Un moment de o importanta exceptionala pentru tara l-a constituit implicarea P.S. Ioan in incheierea "pacii de la Cozia" si depasirea unui mari provocari ce a stat in fata neamul romanesc, in timpul "mineriadei" din 1999. De la Miron Cristea incoace, era prima data cand un Ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane intervenea cu prestigiul, autoritatea si intelepcinea sa, pentru salvarea de la dezastru a tarii. "M-am dus la sfanta Manastire Cozia - preciza Prea Sfintia Sa intr-un interviu - cu ramura de maslin in mana, cu sufletul deschis, cu dorinta sincera de a face tot ce-mi sta in putinta sa aduc PACEA DINTRE FRATI. Aveam drept privilegiu faptul ca, in perioada anilor 1980-1994 am fost vietuitor si apoi staret al Manastirii Lainici, asezamant de rugaciune aflat in apropierea bazinului carbonifer al Vaii Jiului, prilej cu care i-am cunoscut pe oamenii acestor locuri, pe mineri, pe majoritatea liderilor minerilor si familiilor acestora". Dupa cum se stie, la o zi de la confirmarea in functia de prim-ministru, Radu Vasile a fost in vizita in judetele Covasna si Harghita. La slujba religioasa din Catedrala episcopala din Miercurea Ciuc, P.S. Ioan i-a spus noului premier "ca in misiunea pe care o incepe sa se astepte sa fie rastignit pe Altarul Patriei. Dar sa nu deznadajduiasca caci dupa rastignire urmeaza invierea". Asa cum, dupa "Pacea de la Cozia", s-a depasit una din incercarile periculoase pentru democratia romaneasca. In clipe de ragaz, Vladicul Ioan spunea, candva: "Eu sunt calugar. Sunt singur. Nu am pentru cine sa strang avere. Bucuria mea este Biserica si familia mea sunteti voi, impreuna cu toti credinciosii. Simt ca viata mea trebuie sa se sacrifice pentru semeni, sa se faramiteze pentru ei si sa se imprastie ca firimiturile intr-un pahar cu apa. Nu-mi apartin. Sunt al tuturor si bucuria sufletului meu este imensa atunci cand imi pot jertfi viata pentru Biserica si oameni". La sapte ani de la instalarea ca Episcop al Episcopiei Covasnei si Harghitei, P.S. Ioan, vorbind despre menirea sfintei eparhii, tinea sa precizeze: "Episcopia a fost gandita sa vina in sprijinul romanilor ortodocsi din cele doua judete. Ar fi fost bine ca aceasta sa fie infiintata mai demult, si anume imediat dupa Marea Unire de la 1918. Dovada gresitei viziuni a inaintasilor nostri este faptul ca preotii, fara episcop, au migrat in alte zone, iar satele de romini ramase fara preoti s-au ruinat, dar nu s-a ruinat numai biserica de zid, ci a slabit biserica cea vie, adica obstea din acele localitati, precum si limba, traditiile si in ultima instanta, neamul. Iar cand ti-ai pierdut neamul, poti sa afirmi ca ti-ai pierdut si tara. Unde nu mai este grai, acolo nu mai este nici tara. Si asa se face ca, la venirea mea aici, am gasit in ruine mai multe biserici, printre zidurile prabusite crescand copaci si rugi de mure. Erau bisericile distruse de regimul horthyst, in timpul ocupatiei dintre anii 1940-1944, cand romanii au indurat multe si adesea necunoscute suferinte. Am pornit, chiar a doua zi dupa hiritonire, la refacerea lor, cu toata durerea pricinuita de "disparitia" romanilor maghiarizati in imprejurarile acelea. La ora actuala sunt sate in care doar biserica si cimitirul mai amintesc de elementul romanesc de odinioara. Cu toate acestea, noi am renovat sau, dupa caz, am reconstruit sfintele lacasuri, deoarece aceste urme ar trebui conservate pentru viitor, sa nu fie uitate straturile de cultura existente la un moment dat in zona. Daca aceste biserici si manastiri ar fi fost lasate sa piara in neant, asa cum s-a dorit, intr-adevar, ai fi putut ajunge la concluzia, in viitorime, ca pe harta Romaniei a existat o pata alba. Deci am scormonit in cenusa istoriei si am gasit acel foc sacru, acei carbuni inca arzand in vetre si in altarele romanilor.

In paralel cu inaltarea bisericilor, am demarat pregatirea de preoti tineri, proveniti din satele noastre, reusind sa acoperim integral necesarul; din mila lui Dumnezeu, casele parohiale au fost refacute, o parte din pamantul bisericii a fost recuperat si as putea spune ca viata a intrat intr-o normalitate spirituala si liturgica, insa cu specificul locului: familii romanesti putine, familii pierdute la alte confesiuni, din lipsa de preoti ortodocsi. In privinta acuzelor invocate, cum ca Episcopia s-a infiintat cu un anumit scop si o anumita tinta, raspund ca ea face efectiv din strategia misionara a Bisericii Ortodoxe Romane, care a reinfiintat toate episcopiile inchise dupa al doilea razboi mondial si a infiintat episcopii noi, pentru ca asa cer procesul si actiunea misionara pe care Biserica trebuie sa le desfasoare in contextul de azi".

Cu alta ocazie, referindu-se la rolul Bisericii ortodoxe in societatea contemporana, in conditiile globalizarii, secularizarii si integrarii europene, P.S. Ioan a spus: " Societatea in care traim trece printr-o mare criza de credinta de Dumnezeu. Singura institutie ce se poate vindeca pe sine insasi este Biserica. Fara Dumnezeu nu mai avem nici tara, nici Carpati. Integrarea europeana globalizeaza popoarele. Trebuie inoculata tinerilor dragostea de neam si tara. Pe cartea nostra de identitate scrie: roman, ortodox, ca atare sa ne pastram identitatea si credinta si prin aceasta si Transilvania. Altfel, Transilvania se va pierde fara nici un cartus".

Sfarsitul mileniului II ne-a gasit "pe metereze", sub ascultarea unui vladic care pasise de mult in mileniul III. Am invatat sa fim modesti, dar increzatori in munca noastra si in ajutorul Harului Sfantului Duh. "Vazand ceea ce s-a realizat in anii de cand Prea Sfintitul Ioan pastoreste Episcopia aceasta, am scris cu prilejul vizitei mele aici (este vorba de vizita P.F. Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu ocazia sfintirii Manastirii Izvoru Muresului, din 15 august 2000), ca s-a indeplinit acea dreptate sfanta a martirilor care au suferit pentru credinta si pentru neam".

Deoarece despre faptele ziditoare ale P.S. Ioan Selejan s-a vorbit foarte mult, dar s-a scris foarte putin, redam principalele repere biografice si cateva schite de portret creionate de colaboratori apropiati, de intelectuali din tara care l-au cunoscut, si de cativa dintre membrii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane.

Carti Ortodoxe

Cuprins